Chiar şi în condiţiile actuale de incertitudine crescută - întreţinute de factori endogeni (evoluţiile politice interne) şi de factori exogeni (aşteptări generate de posibile decizii la nivelul Uniunii Europene şi, în special, în spaţiul euro), putem să definim încotro mergem şi ce trebuie să facem.
Nu mă refer la abordări politice majore de tipul modificării rapide a Constituţiei într-un sens care să dea un semnal clar de care "parte a Europei te situezi" şi, plecând de aici, să resetezi, eventual, situaţia politică internă. O asemenea abordare, deşi pare atractivă promiţând perspectiva ("rapidă şi facilă") unei clarificări politice interne, poartă riscul asumării premature a unei opţiuni, în condiţiile în care nu sunt totuşi suficiente informaţii disponibile pentru a adopta raţional o decizie de asemenea anvergură. Dar, tocmai în condiţii de incertitudine crescută este mai bine să alegi să construieşti în loc să alegi să aştepţi. Este adevărat, detaliile unei asemenea construcţii nu pot fi clar definite şi propuse publicului pentru că "furnizarea" lor efectivă va depinde de configuraţia politică care se va stabili după alegerile generale din luna decembrie. Se poate trece, totuşi, de la stadiul analizării cauzelor care ne împiedică să progresăm la formularea de obiective spre care se poate merge.
Sunt convins că incertitudinea poate să scadă dacă ne-am asuma un proiect pe termen mediu legat de Euro. Nu stabilirea unui termen pentru adoptarea euro este acum relevantă. Stabilirea unui termen pentru a fi pregătiţi din perspectiva condiţiilor care să ne permită să intrăm (dacă vom vrea) în faza premergătoare (intrarea în Mecanismul Ratelor de Schimb II) poate fi însă un obiectiv realist, pe termen mediu.
Pentru o perspectivă mai apropiată însă - mai ales în contextul acestui an electoral - se poate asuma o construcţie necesară, din punct de vedere economic, şi viabilă, din perspectiva politică. Avantajul unei asemenea asumări este că poate reduce mult din costurile care vor greva nota de plată pe care guvernul va trebui să şi-o asume după alegeri. Costul asumării unei asemenea construcţii nu este semnificativ nici măcar din perspectiva unei eventuale pierderi de simpatie.
România poate şi trebuie să-şi asume cinci mari direcţii de acţiune în politicile publice:
1. Păstrarea stabilităţii fiscale;
2. Accelerarea reformelor structurale pe cinci domenii: sectorul întreprinderilor de stat, energie, agricultura din perspectiva dezvoltării rurale, sistemul de pensii şi sistemul de sănătate;
3. Reforma administraţiei publice pentru a furniza cetăţenilor servicii de calitate pentru care aceştia plătesc şi la care sunt îndreptăţiţi;
4. Diversificarea activităţii economice pentru a reduce expunerea faţă de majoritatea covârşitoare a exporturilor către un singur spaţiu economic şi geografic;
5. Creşterea cererii interne.
Înscrierea pe aceste cinci direcţii este posibilă şi nu presupune costuri majore. Dimpotrivă, amânarea deciziei începerii unei asemenea construcţii va mări nota de plată pe care societatea va trebui să o achite.
În ceea ce priveşte păstrarea stabilităţii fiscale pare să existe deja o acceptare generală.
Tocmai de aceea, pentru a nu periclita stabilitatea fiscală, trebuie accelerate reformele structurale. Apar, astfel, resurse care pot susţine noi idei de a face lucrurile altfel. Dacă eventualele schimbări vor fi "selectate", urmărindu-se, în primul rând, crearea unui cadru stabil, predictibil şi se vor analiza dincolo de credinţe şi din perspectiva eficienţei alocării resurselor, se pot preveni derapaje costisitoare. Dar, mult mai important este un alt efect pozitiv al accelerării reformelor structurale (pe cele cinci direcţii menţionate), şi anume, reducerea incertitudinii datorită transmiterii unor semnale clare privind drumul pe care România va merge.
Un singur exemplu în acest sens: când în anii 1998-1999 s-a acceptat în plan politic ca o serie de întreprinderi de stat care înregistrau pierderi uriaşe trebuie închise sau privatizate sau atunci când s-a acceptat că băncile de stat cu probleme trebuie scoase din sistem şi că permiterea accesului băncilor străine este un lucru bun, s-au dat semnale clare în ce direcţie se îndreaptă România. Au urmat apoi invitarea României pentru începerea negocierilor de aderare la UE, integrarea în NATO, creşterea investiţiilor străine, creşterea economică şi creşterea standardului de viaţă.
Fără reforma administraţiei publice - care stabileşte de fapt cadrul în care ţara se mişcă în ceea ce priveşte finanţele publice, educaţia şi cercetarea, mediul şi energia, transporturile, agricultura şi dezvoltarea rurală, protecţia concurenţei, sănătatea, protecţia socială şi incluziunea socială - nu putem să ne aşteptăm în mod realist nici la creşterea calităţii serviciilor la care contribuabilii sunt îndreptăţiţi şi nici la reducerea costurilor de a face afaceri în România. Ori, dacă tocmai aceste costuri nu scad, nu putem să ne gândim nici la crearea de noi locuri de muncă şi nici la creşterea semnificativă şi sănătoasă a salariilor.
În următorii ani, ca şi în anii trecuţi, creşterea economică în România va continua să depindă în mare măsură de exporturi. Cea mai mare parte a exporturilor româneşti se îndreaptă către ţări din spaţiul UE. Este foarte bine că se întâmplă aşa, dar trebuie să ne gândim şi la faptul că rezolvarea problemelor economice din ţările UE ar putea dura câţiva ani buni, iar acest lucru expune exportatorii români la riscuri semnificative. Nu înseamnă că dacă cererea de produse româneşti în ţările din UE scade, producătorii şi exportatorii români trebuie să închidă porţile întreprinderilor lor. Atât doar că ei vor trebui să-şi găsească alte pieţe unde să-şi vândă mărfurile. Este mai bine să începi să cauţi din timp şi alte pieţe, decât să te trezeşti că lucrurile nu mai merg aşa cum ştiai şi să începi să cauţi presat de timp, de lipsa de bani şi, eventual, de datorii.
În mod firesc, o ţară ca România poate şi trebuie să-şi propună creşterea cererii interne. Consumul gospodăriilor va creşte cu siguranţă, dar poate nu atât de repede cum ne-am dori, în măsura continuării creşterii veniturilor şi, de ce nu, în măsura normalizării accesului raţional la credite. Consumul guvernamental poate să crească, dar, cum primează condiţia de stabilitate fiscală, nu ne putem aştepta la un impact major asupra cererii interne. (De altfel, acest lucru nici nu ar fi de dorit - cu cât consumul guvernamental este mai mare, cu atât mai puţine resurse sunt disponibile sectorului privat.) Investiţiile private pot creşte însă, şi pot genera creştere economică sănătoasă pe termen lung.
Ceea ceea ce poate face guvernul este să încurajeze investitorii prin reducerea incertitudinii. Altfel spus, să continue ceea ce a început şi a făcut deja cu succes: reformele structurale. Nu detaliile cele mai "fine" ale unui viitor plan (program de guvernare, etc.) sunt acum neapărat importante, ci semnale clare în ceea ce priveşte direcţia pe care va merge ţara.
Claudiu Doltu este profesor universitar, ASE Bucureşti şi secretar de stat în Ministerul de Finanţe
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
