Grecia a dat semnalul implicării creditorilor/investitorilor în operaţiuni de salvare financiară – aşa numitul „bailing-in“. Această implicare are sens dacă avem în vedere că salvarea băncilor a împovărat teribil bugete publice. Şi este discutabil, moral şi politic, ca băncile, adică acţionarii şi creditorii lor, să fie salvaţi pe speze publice în mod sistematic pe temeiul „riscurilor sistemice“. Salvarea financiară a Ciprului este însă un moment de referinţă prin implicarea depozitelor din bănci. Într-un text anterior (Naţionalizarea financiară şi un păcat fatal, ZF, 27 martie) am subliniat că intenţia de impozitare a depunerilor garantate ar fi o eroare mare, cu efecte potenţialmente fatale. Şi este bine că s-a renunţat la ea; aşa cum este bine că o declaraţie a ministrului de finanţe olandez (şef al Eurogrupului) privind impozitarea depozitelor a fost corectată. Dar rămâne faptul că depozitele mai mari de 100.000 euro, negarantate, sunt pasibile în UE de a fi lovite de intrarea în faliment ordonat (prin rezoluţiune) sau salvarea unor bănci.
Textul de faţă face câteva observaţii vizavi de declaraţiile unor bancheri că depozitele bancare sunt o formă de investiţie şi că, prin urmare, nu sunt lipsite de riscuri. Supoziţia este că orice plasament, ca investiţie, comportă riscuri. Dar băncile ce primesc depozite (deci nu sunt vehicule pentru investiţii) intră totuşi într-un alt registru, în opinia mea. Cei care nu consumă tot ce obţin ca venituri şi care nu fac investiţii în active reale, în active financiare mai mult sau mai puţin sofisticate, care nu aleargă după randament, economisesc. Iar economisirea cu risc minim, protejată, este (era) văzută ca fiind un depozit la bancă, adică disponibilităţi monetare – unele curente, unele la termen, care aduc şi dobândă (deşi depozitele la termen se apropie de sau intră chiar în sfera a ceea ce numim investiţii). Garantarea depozitelor s-a dovedit necesară pentru prevenirea panicii. Aceasta a fost una din marile lecţii ale Marii Depresiuni conducând la înfiinţarea FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation) în SUA în 1933. De aceea există scheme de garantare şi în UE.
A spune unui deponent care economiseşte că în fapt el este investitor de la un anumit prag modifică regulile jocului. Şi fac această afirmaţie nu numai întrucât distincţia deponent/investitor este, într-un fel, arbitrară dacă ne gândim la pragul stabilit pentru depozitele garantate. Că aşa este vedem din faptul că deponenţii pot sparge depozitele pentru a pierde subit calitatea de investitor – fără să se modifice ceva în conduita lor. Este de reţinut altceva în primul rând, în opinia mea. Într-o perioadă de criză financiară adâncă, preferinţa pentru lichiditate creşte mult; se manifestă „capcana lichidităţii“, enunţată de Keynes când a examinat Marea Depresiune. Când preferinţa pentru lichiditate este precumpănitoare, şi ea a fost în anii din urmă, se evită plasamente în active financiare cu risc înalt, nu se fac investiţii în general.
Persoane individuale şi firme caută să-şi protejeze lichidităţile. Aici găsim explicaţia pentru care banii nu circulă: între firme, între bănci şi firme, între bănci. Şi dacă aşa stau lucrurile, apare o întrebare: unde pot fi parcate lichidităţi, mici şi mari, dacă nu în principal în bănci? Lichidităţi pot ajunge, de pildă, în fonduri monetare, de unde exitul ai zice că este uşor şi pierderile păreau să fie minime. Dar au existat cazuri de fonduri monetare ajunse în necaz întrucât au avut expunere riscantă pe unele active. Pot fi achiziţionate obligaţiuni/certificate suverane. Dar, în cele din urmă, tot la bănci ajungem.
Daca preferinţa pentru lichiditate este foarte mare şi băncile nu mai sunt văzute ca loc unde să fie plasate lichidităţi, de la un anumit prag, cu un grad înalt de siguranţa, ce se va intampla? Unele raspunsuri am căutat să ofer în textul din 27 martie. Este inevitabil să avem o discriminare între entităţi bancare; lichidităţi se vor mişca înăuntrul sistemelor bancare naţionale şi între ele. Vor pleca bani către ţari percepute ca având economii mai solide. Mai ales că garantarea depozitelor este o operaţiune „naţională“, deci în raport de forţa fiecărui buget public. Nu întamplator Mario Draghi observa fragmentarea pieţelor bancare în UE, deşi există o „piaţă unică“. Vedem, de altfel, că dezbaterea privind Uniunea Bancară se poticneşte când vine vorba de asigurare colectivă a depozitelor şi de recapitalizarea unor bănci cu resurse din Mecanismul pentru Stabilitate Financiară.
Este firesc ca distribuţia poverii să implice toate parţile interesate (afectate material şi nu numai), toţi investitorii. Dar distincţia între deponent şi investitor prin prisma volumului depozitului deschide o cutie a Pandorei. Este posibil ca depozite mai mari să fie sparte pentru a intra sub incidenţa garantării, totodată ca resurse economisite în bănci sa plece spre alte plasamente, deşi tot în interiorul sistemului financiar european. Şi este posibil ca teama unor deponenţi să aibă ca efect o creştere a inclinaţiei spre consum, spre achiziţionarea de active, care să aducă un impuls pozitiv în unele economii pe latura cererii agregate. Dar banii care se mişca, ca lichidităţi, trebuie sa fie totuşi plasaţi undeva, în afară de cazul când ajung sub saltea, sau sunt „îngropaţi în curte“ (sunt tezaurizaţi în afara sistemului financiar). Şi aceasta este o interpretare benignă. Există şi o interpretare mai putin favorabilă, care include fenomenul de discriminare evocat mai sus, care va adânci fractura între Nordul şi Sudul zonei euro, cu efecte tot mai rele. Poate avea loc şi o deplasare de fonduri dinspre Europa către alte regiuni ale lumii, nu în cele din urma şi pentru că ştirile privind zona euro nu sunt încurajatoare. O alte ţara, Slovenia, se pregateşte pentru a fi „salvată“ şi incertitudini sporesc privind Spania, Italia şi chiar Franţa. Riscul cel mai mare este că oamenii işi pierd încrederea în bănci.
Dacă Uniunea Bancară ar avansa ca proiect ar fi bine. Din păcate, proiectul se poticneste în chestiuni esenţiale: garantarea colectivă a depozitelor şi, corelat, aranjamentele fiscale.
Închei exprimând gândul că atunci când fac declaraţii, bancherii şi alţii din industria financiară să fie mai grijulii privind modelele lor de afaceri . Riscurile revelate de şi necazuri aduse de criza financiară/economică nu au venit din neant; ele sunt legate de modelele de business ale multor bănci, de funcţionarea deviată, periculoasă, a sistemului financiar. Aceste modele trebuie să se schimbe pentru ca oamenii să revină la sentimente mai bune faţa de bănci şi alte instituţii financiare, pentru ca lucrurile să se îndrepte.
Ps. Este frapant că din „bailing-in“ lipseşte o parte; mă refer la personalul bancar, în special la top-management. Asupra acestui aspect voi reveni.
Daniel Dăianu este profesor de economie şi consilier al premierului Victor Ponta
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
