Când preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE) Mario Draghi a anunţat la sfârşitul lunii iulie că BCE va face "orice este necesar" pentru a preveni aşa-numitul "risc de redenominalizare" (pericolul ca unele ţări să fie obligate să renunţe la euro şi să reintroducă propriile monede), randamentele obligaţiunilor spaniole şi italiene au scăzut imediat. Apoi, la începutul lui septembrie, consiliul de guvernatori al BCE a confirmat promisiunea lui Draghi, calmând şi mai mult pieţele.
Se părea, aşadar, că timpurile de criză se apropie de sfârşit, mai ales după ce Curtea Constituţională din Germania a aprobat Mecanismul European de Stabilitate (ESM), fondul permanent de bailout al zonei euro. În pofida cerinţelor BCE ca beneficiarii achiziţiilor "potenţial nelimitate" de obligaţiuni să se supună unor condiţii, pieţele financiare din Europa şi Statele Unite au înregistrat un avans substanţial.
Se pare totuşi că euforia a fost de scurtă durată. Randamentele obligaţiunilor spaniole şi italiene au început din nou să crească, iar încrederea investitorilor în acţiuni slăbeşte. Ce s-a întâmplat?
În august, când am salutat anunţul lui Mario Draghi, am arătat că noul program al BCE de "tranzacţii monetare directe" ar trebui să fie completat de progrese către o mai mare integrare a zonei euro, care ar trebui să aibă o autoritate fiscală, o uniune bancară şi o formă de mutualizare a datoriilor. Succesul acestui program, scriam atunci, presupunea o schimbare decisivă în mixul de politici macroeconomice din întreaga zonă euro.
Deşi lent, s-au făcut progrese către un acord pentru o arhitectură instituţională a unei zone euro mai integrate. Necesitatea unei uniuni bancare câştigă tot mai mulţi susţinători şi există un demers pentru a mări bugetul european cu fonduri care ar putea fi introduse cu cerinţe de politică sau de proiect, pe lângă resursele ESM (Germania şi aliaţii săi din nordul Europei insistă totuşi ca aceasta să fie o alternativă la mutualizarea datoriilor şi nu să vină în completarea acesteia).
Mecanismul de Stabilitate, susţinut de BCE, ar putea deveni o variantă europeană a Fondului Monetar Internaţional, iar noile fonduri din bugetul european ar putea reprezenta, cu sprijinul Băncii Europene de Investiţii, Banca Mondială a Europei. Transpunerea acestor idei în realitate va lua ceva timp, dar au fost făcuţi unii paşi în direcţia corectă. În schimb, aproape niciun progres nu a fost făcut înspre recalibrarea mixului de politică macroeconomică. Strategia predominantă în Europa rămâne aceea de a forţa devalorizarea internă în ţările din Sud, austeritatea excesivă având ca scop reducerea severă a salariilor şi a preţurilor. Deşi s-a realizat o oarecare depreciere internă, aceasta produce atât de multe probleme economice şi sociale - şi din ce în ce mai multe turbulenţe politice - încât nu se vede niciun rezultat în economie în pofida reformelor structurale concomitente.
Spirala deflaţionistă, în special în Grecia şi Spania, a determinat o contracţie economică atât de mare încât noi tăieri de cheltuieli şi majorări de impozite nu vor reduce deficitul bugetar sau datoria ca procent din PIB. Soluţia preferată a Europei - mai multă austeritate - face doar ca ţintele fiscale să fie şi mai îndepărtate. Rezultatul este că pieţele au început din nou să măsoare PIB-ul incluzând probabilitatea redenominalizării, iar astfel ratele datoriilor arată mai rău decât cele care se bazează pe certitudinea calităţii de membru al zonei euro.
În timp ce toate acestea au loc în sudul Europei, majoritatea ţărilor nordice înregistrează surplusuri de cont curent. Surplusul Germaniei, de 216 mld. dolari, este acum mai mare decât cel al Chinei şi cel mai mare din lume în termeni absoluţi. Luat împreună cu surplusurile Austriei, Olandei şi ale celor mai multe state nordice non-euro - mai precis Elveţia, Suedia, Danemarca şi Norvegia - Europa de Nord a consemnat un surplus de cont curent de 511 mld. dolari în ultimele 12 luni. Acesta este mai mare decât a fost vreodată surplusul Chinei şi, de asemenea, înfricoşător pentru că sustrage cerere netă de la restul Europei şi de la economia mondială.
Impunerea austerităţii excesive în ţările sud-europene în timp ce exporturile le sunt limitate prin restricţii asupra cererii efective în nord poate fi comparată cu administrarea unei supradoze unui pacient căruia i se refuză oxigenul. Pentru ca reformele structurale să aibă succes politic şi economic în sudul Europei este nevoie de un dozaj corect şi oportun al medicamentului bugetar şi al cererii energice în Nord.
Statele din Nord spun că permiterea majorării salariilor şi impulsionarea cererii interne în ţările din Sud ar reduce competitivitatea şi excedentul comercial al acestora. Însă acest argument nu prinde esenţialul, anume că ţările excedentare nu au o contribuţie mai mică decât ţările deficitare la reechilibrarea globală şi regională, deoarece economia mondială nu poate exporta în afara planetei. Acest argument a fost mereu invocat atunci când surplusul Chinei era considerat excesiv, dar este aproape ignorat atunci când vine vorba despre Europa de Nord.
Dacă politicienii şi economiştii conservatori din nordul Europei continuă să insiste pe combinaţia greşită de politici macroeconomice în Europa, atunci aceştia ar putea să aducă sfârşitul zonei euro şi, astfel, sfârşitul proiectului european de pace şi integrare aşa cum îl ştim de decenii. Aceasta nu înseamnă că nu sunt necesare reforme serioase structurale şi pentru îmbunătăţirea competitivităţii în Sud, doar că acestor reforme trebuie să li se dea o şansă pentru a reuşi.
Kemal Derviş a fost ministru de economie în Turcia, administrator al Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (UNDP) şi vicepreşedinte al Băncii Mondiale. În prezent el este vicepreşedinte al Institutului Brookings. Opinia a fost publicată de portalul Project Syndicate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
