Un specialist in medicina a explicat odata de ce doctorii nu sunt si farmacisti - pentru ca ar pune diagnosticul in functie de medicamentele pe care le au in stoc.
Din pacate, zidul nu este valabil si in industria financiara.
Bancile mari pun diagnostice pentru companii sau pentru state, prin departamentele de cercetare, dar fac afaceri si cu „medicamente", adica cu actiuni sau cu valute, pentru ele sau pentru clientii lor. Mai mult, si mai riscant, pariurile lor angreneaza depozitele bancare ale populatiei, care cauta doar siguranta si nu profit.
Sigur, orice produs al departamentului de cercetare al marilor banci, cum a fost cel recent al Royal Bank of Scotland (RBS) care a inclus Romania printre tari cu un anumit risc de default, este declarat ca neavand nicio legatura cu celelalte departamente ale bancii.
Dar atata timp cat nu sunt entitati disctincte, cu capital diferit, ca in cazul farmacistului si al medicului, indoielile persista. Mai mult, ce credibilitate mai are o analiza emisa de catre o banca ce supravietuieste doar prin injectii de zeci de miliarde de euro de la stat, cum este cazul RBS? Daca analistii stiu atat de bine despre ce probabilitate au alte entitati - companii, state - sa intre in default, cum de nu au livrat aceasta expertiza la timp managerilor lor despre propria banca?
In doua luni, pe 15 septembrie, se face un an de cand sistemul financiar mondial a fost la un pas de colaps, dar nici Statele Unite si nici Uniunea Europeana nu au decis vreo schimbare majora in arhitectura financiara.
Desi cele mai mari banci si asiguratori ai lumii au trebuit sa fie salvati cu sute de miliarde de euro, adica munca a generatii dintr-o tara de marime medie, replica legiutorilor a fost slaba.
Vestul ezita sa umble la radacina, pentru ca, probabil, situatia a devenit atat de complexa, incat ar submina insasi propria securitate economica.
Cea mai mare problema este ca bancile inca pot arunca riscurile asupra celor care nu vor risc, si anume asupra deponentilor care cauta doar conservarea valorii economiilor.
Marile banci ale lumii pot face in continuare si trading, adica pariuri personale sau in numele clientilor pe curs si pe actiuni, cu miliarde de euro, dar atrag si depozite de la clienti persoane fizice sau companii. In plus, prin departamentele de research urca si coboara actiunile companiilor sau riscul tarilor.
In cazul Statelor Unite, este de inteles. America cu asta se ocupa in ultimii 20 de ani - cu software, marketing si investitii la bursa. Productia de haine, de masini, de computere se face in Asia.
Jumatate din familiile americane au actiuni direct pe bursa, aproape toate familiile americane isi tin banii de pensii in fonduri de diverse tipuri, discutiile despre „stock-uri" sunt in State la fel de comune ca despre Gigi Becali in Romania.
Iar investitiile in actiuni nu se fac doar in companii americane. In sofisticata lume financiara actuala, sunt fonduri de fonduri care au in spate alte fonduri care la randul lor investesc de exemplu doar in anumite sectoare din Europa de Est, din Asia de Sud-Est sau din Brazilia.
Cum pietele financiare nu sunt de fapt decat un urias procesator de informatie, in trecerea de la o economie industriala la o economie financiara, cererea de date, de informatie financiara si economica a explodat.
Tirajul Wall Street Journal, acum al doilea cel mai citit cotidian al Americii (dupa popularul USA Today ), cu 2 milioane de copii vandute zilnic, a crescut de la 33.000 de copii in 1941 la 1,1 milioane in 1967.
Bancile de investitii, fondurile de pensii si asiguratorii absorb cei mai buni absolventi de la matematica sau fizica.
Toata America respira investitii financiare si bursa, chiar si dupa ce escrocul Madoff i-a trimis pe pensionarii cu conturile topite inapoi la munca sau dupa ce scaderea Dow Jones de la 14.000 de puncte la 8.000 de puncte intr-un an a inrosit conturile 401 (k), vestitele planuri de economii scutite de impozit.
In aceste conditii, America nu va renunta probabil niciodata la actuala arhitectura financiara, prin care bancile comerciale fac si investitii si prin care extrag seva din aproape orice tranzactie de credit sau fuziune si achizitie din lume de peste 100 milioane de euro, pentru ca si-ar taia craca de sub picioare.
Unele voci, precum cea a fostului guvernator al bancii centrale a americii din anii '80 Paul Volcker, incearca sa propuna splitarea operatiunilor bancilor pentru reducerea riscurilor, dar nu are deocamdata sustinere.
De partea cealalta a Atlanticului, Uniunea Europeana nu-si gaseste o voce comuna puternica pentru decizii majore.
Editorialistii Financial Times, cel mai citit ziar de business din Europa, cer reforme bancare mai dure decat cei de la Wall Street Journal, dar UE ezita. Speranta este sa nu mai vina inca o furtuna.
Sorin Paslaru este redactorul-sef al ZF
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
