Natura e "smechera". Dintotdeauna le-a intins oamenilor capcane, le intinde si acum, nascocind pentru ei nevoi vitale. I-a ademenit in patul conjugal, substratul fiind mentinerea unei specii prolifice. Le-a procurat placeri zilnice: ora mesei, spalatul pe dinti, baia, mersul pe jos, cura de aer, cu scopul limpede de-a inmulti exemplarele sanatoase. Grijulie, in acelasi timp, cu resursele planetei, ca sa nu fie risipite si sa aiba parte de o buna gospodarire, a inventat gustul pregnant al proprietatii private.
Cand spunem gospodarire spunem economie: productie, consum, bani, banci, burse. O increngatura de stari, de energii, de cifre. La ce bun toate astea? Numai si numai ca oamenii sa ajunga la Bunastare. Si cum in economie totul se cuantifica, totul se sintetizeaza in indici specifici, iata ca s-a ajuns si la indici care masoara Bunastarea. Patru indicatori sunt considerati de baza: speranta de viata; gradul de alfabetizare; durata medie de scolarizare; produsul intern brut pe locuitor. Specialistii nostri in dezvoltare umana considera ca nu iesim rau din analiza acestor indicatori. Si am iesi chiar bine daca... nu ne-ar trage inapoi produsul intern brut pe locuitor. Adica tocmai indicatorul ce masoara factorul generator de Bunastare.
Rapoartele institutiilor financiare internationale publica frecvent clasamente ale Bunastarii in tarile dezvoltate, in dezvoltare sau in tranzitie, principalul criteriu fiind produsul intern brut pe locuitor. Pe primele locuri sunt situate tari cu 30.000-45.000 de dolari PIB pe locuitor. Dupa date ale Bancii Mondiale, noi avem in jur de 1500 dolari pe locuitor. Statisticile noastre avanseaza si o alta cifra, de 6000 de dolari, suma ce se refera la un produs intern brut ajustat la paritatea puterii de cumparare. Ceea ce inseamna ca in operatiunea de <ajustare> a contat si indicile preturilor de consum. Nu a contat, insa, pentru ca nu este cuantificabil, gustul amar pe care il simte romanul atunci cand face raportul intre preturile de pe piata si puterea de cumparare a salariului primit ca rasplata a muncii.
Fara indoiala, producem inca putina valoare adaugata. Fiindca productivitatea muncii e scazuta, rezultatele muncii nu sunt competitive, multe produse nu sunt cumparate si zac in stocuri iar profitul intreprinderilor e mic. Societatea noastra nu are inca un cod motivational. Si tocmai pentru ca nu avem un cod motivational, comportamentul in munca, in productie e deteriorat. Putini romani, astazi, mai iau in serios competitia in productie, nevoia de produse performante.
Calitatea nu se obtine cu oameni nemotivati. Natura foloseste si aici aceeasi "smecherie": capcana. Oamenii sunt tentati sa intemeieze familii, sa faca copii, nevoile lor de consum se inmultesc, se diversifica, apar continuu noi nevoi vitale, nevoi stringente, nevoi obisnuite, dar si placeri, chiar capricii. O societate buna este aceea care stie sa le stimuleze nevoile, placerile, capriciile, ca sa consume mai mult; si stie totodata sa le stimuleze harnicia si competenta, ca sa produca mai mult si mai bine. Din nefericire, societatea noastra nu-i inca pregatita pentru o astfel de competitie.
Istoria, indeosebi, o trage inapoi. Decenii la rand, pana in 1989, egalitarismul salarial, sugrumarea stimulentelor muncii, hei-rupul colectivist, intr-o prima faza, carora li s-au adaugat, intr-o alta faza, frigul din case, magazinele goale, inghesuiala din tramvaie, lipsa de medicamente, pe scurt grijile si dramele de acasa, au fost dusmanii cei mai aprigi ai productivitatii muncii si ai calitatii muncii.
La un moment dat, prin anii '70, in baza unui efort valutar urias, s-au adunat in spatiul nostru de viata tehnici moderne si tehnologii moderne. Nu erau "la zi", nu reprezentau ultimul strigat, pentru ca nimeni nu vinde o tehnica de ultima ora, dar erau avansate. Oamenii aveau si ei o pregatire cat de cat avansata. Romania a dispus mereu de cercetatori competitivi, de ingineri competitivi, de muncitori si tehnicieni competitivi. Nu s-au bucurat insa nici de motivatii, nici de climatul necesar ca sa fie si rezultatele lor competitive. Grijile de-acasa i-au coplesit si i-au invins. Societatea romaneasca a pierdut cursa productivitatii si a eficientei.
Copiii nostri, la olimpiadele internationale, ii intreceau pe colegii lor din tarile dezvoltate. Peste cativa ani, in laboratoare si uzine, cei batuti isi luau revansa. Stilul capitalist in economie facea efectiv ca munca lor sa fie productiva, eficienta, de buna calitate. Aici, insa, dincoace de "cortina de fier", fostii olimpici, iesiti din mediul competitional al scolii si ajunsi in "campul muncii", cei care nu reuseau sa evadeze in "campul occidental", lasau pe planul doi sau trei grijile de la serviciu, pentru ca devenisera sufocante grijile de acasa si grijile din societate. Nici munca lor nu se ridica la nivelul inzestrarii tehnice, nici tehnica, incepand din 1980, nu a mai putut evita un proces accelerat de degradare.
Parafrazandu-l pe Blaga, am putea sa spunem: fiecare timp cu grijile lui. Traim, incepand din decembrie '89, schimbari de esenta, dar mai avem mult pana departe. Si asa ajungem la vorba unui personaj de roman: "Nu m-as lasa operat de un medic care vine dimineata la spital nervos, pentru ca a fost imbrancit in tramvai". Societatea noastra nu e inca pregatita sa-si ocroteasca valorile si sa le motiveze munca.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
