Nu in mod surprinzator, echilibrele macro, sustenabilitatea cresterii economice revin in atentie. Anul 2016 are un deficit programat al bugetului public de 2,9% din PIB, adica mai mult decat o triplare a deficitului ESA (metodologia UE) din 2015, sau o dublare a celui pe cash (cum calculeaza FMI). Si deficitul structural se mareste in aceeasi masura. Daca prognoze ale MFP vorbesc de un deficit de cca. 2,8% in 2017, analize ale Comisiei Europene si ale unor institutii financiare internationale plaseaza deficitul bugetului la peste 3% din PIB. Sunt presiuni asupra bugetului ce nu sunt internalizate in prognozele actuale. De exemplu, o lege unitara a salarizarii ar insemna, dupa estimari conservatoare, cel putin 2% din PIB. Fie o aplicare esalonata, socul cumulat pentru buget este considerabil. Si chiar daca am presupune crestere de productivitate in sectorul public, influenta pe partea de cheltuieli este mare. Schimbarea de directie fata de consolidarea fiscala de pana in 2015 ia vederea si are loc intr-o Europa involburata, incerta.
Exista argumente ce pledeaza pentru crestere de cheltuieli in sectoare cheie ale economiei care se confrunta cu exod de capital uman; este vorba de sanatate in special, care sufera si de deturnare masiva de bani publici. Dar nu pot fi ignorate echilibrele macroeconomice, chiar daca trebuie solutionate urgente de natura strucurala. La un seminar privind cresterea economica in Romania pozitia MFP a fost ca spatiul fiscal este limitat si ca nu se poate da curs noii propuneri de scadere a CAS considerandu-se insa ca dinamica economica actuala are tractiune pe fond. Fostul negociator sef al FMI in relatia cu Romania, Jeffrey Franks, a recurs la o formulare de genul 3,5% crestere medie pe termen lung este preferabila uneia de 4,5% stimulate, care sa conduca la o recesiune; exista opinii ce sustin impulsionarea cererii interne.
Cred ca nu trebuie confundate cateva planuri de discutie: unul al politicilor macroeconomice; altul ce tine cont de ciclul financiar international; un plan al politicilor industriale si structurale (care includ reforme structurale); chestiunea distributionala, a veniturilor; si modelul de crestere.
Politici macroeconomice
Oricat am gandi in termeni de modificari structurale tintite in economie, o crestere puternica a deficitelor nu te poate lasa indiferent. Mai ales cand are loc prin stimularea consumului si cand deficitul structural al bugetului se duce catre 3%. Oricat ar fi de aproximative estimari cu care operam, suirea deficitului structural este mare. Dinamica cererii interne a beneficiat de reducerea nu nejustificata a TVA la alimente si servicii alimentare si “repararea” unor venituri ale bugetarilor, dar faptul in sine este de judecat. Mai cu seama ca, in aceeasi perioada, a continuat scaderea investitiilor finantate din resurse proprii ale bugetului (nu fonduri europene). Se poate gandi ca aceasta marire de venituri mareste numai temporar cresterea economica, ca turatia peste potential a PIB-ului (ceva peste 4% fata de sa admitem 3-3,2%) este acceptabila o perioada de timp daca exista un output gap negativ --asa cum s-a intamplat in perioada 2001-2004; ca o crestere peste potential acum nu va continua fara o accentuare a investitiilor private si o absorbtie crescuta de fonduri europene (fata de noul hiatus din 2016), fara investitii majore in infrastructura de baza; ca ciclul financiar actual nu are, nici pe departe, puterea celui de acum 15 ani, reflectata atunci in mersul creditarii si care a condus la deficite externe mari chiar daca economia romaneasca mergea sub potential.
Este de notat ca desi deficitul de cont curent a fost mic in ultimii ani, chiar sub cel al bugetului public, reapare fenomenul “deficitelor gemene”; deficitul bugetului este determinant pentru cel de cont curent (2,9 fata de probabil 2% din PIB al doilea). Ai zice ca nu este un deficit extern alarmant si ca poate fi lesne finantat din intrari de fonduri europene si investitii straine directe balanta de plati fiind in surplus daca punem la socoteala alte resurse intrate in tara. Dar socoteala oculteaza un fapt: mizam in mod substantial pe resurse primite in echilibrarea conturilor externe. Si se vor simti in timp mai mult repatrieri de profituri. Totodata, am subestima volatilitatea si incertitudinile enorme din economia globala.
Fara controlul deficitelor indatorarea bugetului poate cunoaste efectul bulgarului de zapada daca economia ar incetini mult si platile serviciului ar creste de la 1,7-1,8% din PIB in anii din urma. Economisirea interna a crescut substantial ca pondere in PIB, dar aceasta este rezultat mai degraba al scaderii masive a investitiilor (cu peste 8% din PIB fata de 2009). Desi numeroase investitii au fost aiurea, in non-tradables, caderea nu este irelevanta. Daca facem abstractie de inflatie si curs de schimb, limitarea indatorarii publice (ca pondere in PIB) cere ca rata cresterii economice sa nu fie inferioara celei a datoriei publice –o cerinta foarte pretentioasa. Intr-o lume tot mai complicate este bine sa fie limitata indatorarea.
Ciclul de afaceri si cel financiar
Comparatia 3,5% mai stabil vs. 4,5% instabil are sens daca avem in vedere o suprastimulare ce conduce la dezechilibre periculoase. Dar formularea este de pus in relatie cu ciclul financiar. Chiar daca ar fi o politica macroprudentiala viguroasa, intrari, sau iesiri mari de capital pot da peste cap echilibre interne si externe. Avem aici nu numai experienta autohtona (vezi anii 2006-2008, cu dezechilibre externe de doua cifre), ci si cea din euroarie, din alte economii mai putin dezvoltate din UE, care au fost invadate de capital atras de randamente percepute ca fiind mult superioare. Spania a avut in mod recurent deficite publice scazute si tot a ajuns in necaz din cauza supraindatorarii sectorului privat. Ce nu s-a remarcat probabil la seminarul MFP este ca FMI accepta acum teza ca miscari de capital completamente neingradite pot fi nocive; este ceea ce spune si Helene Rey cu a sa “trilema”(imposibila coabitare intre politica monetata autonoma, miscari de capital libere si stabilitate a cursului de schimb) devenite “dilemma” . In fapt, politici macroprudentiale sunt un eufemism pentru interventii administrative asupra miscarilor de capital. In UE, politici macroprudentiale la nivel national greu pot avea eficacitate fara colaborarea autoritatilor de reglementare.
Politici active (industriale) si evolutii structurale.
Romania a inregistrat castiguri de productivitate importante in ultimele doua decenii, in mare parte ca rezultat al infuziilor de capital; asa se explica marirea PIB/loc la paritatea puterii de cumparare la cca 55% din media in UE28, fata de 22-23% cu peste 15 ani in urma. Sunt doua observatii de facut. Aceste castiguri au fost in larga masura obtinute intrucat economia functiona mult in interiorul posibilitatilor de productie, cu mari rezerve de eficienta. Nu au fost rodul in primul rand al unor politici guvernamentale. Castigurile pe lantul valorii adaugate sunt tot mai dificile in lipsa unor tehnologii tot mai performante. Asa cum se remarca adesea acasa si in analize ale unor experti straini, Romania se bizuie mult pe forta de munca platita cu bani putini, desi are lucratori cu buna calificare, are sectoare unde exceleaza (vezi IT). Experienta unor economii emergente arata ca dezvoltarea nu se poate rezuma la deschidere economica si liberalizare, privatizare. Fara piete nu te poti dezvolta, dar trebuie sa le si “ïnvingi”pentru a trece in liga economiilor dezvoltate.
“”Capcana venitului mediu’’ apare cand o economie nu are capacitatea de a inova. Aceasta preocupare o au si economisti din Polonia, Ungaria, etc cand fac aluzie la nevoia de a avea mai multa forta de inovare autohtona, de a avea companii autohtone mai puternice. Cifre utilizate de Cristian Socol privind productivitatea totala a factorilor (ZF, 16 iunie) nu sunt de neglijat, dar reflecta probabil si taieri de costuri la sange in ani de criza si revenirea economica dupa caderea dramatica a productiei. Este de prezumat ca firme cu operatiuni internationale au marit exportul din Romania pentru a beneficia de costuri cu munca inferioare in conditii de criza. Mai relevanta decat comparatia cu euroaria ar fi date privind tarile baltice, Ungaria si Polonia. Export dinamic poate coabita cu crestere de dezechilibre daca cererea interna este stimulata excesiv, dar aceasta situatie nu este un optim. La un moment dat, un dezechilbru bugetar mare, care ar fi insotit de deficit extern important ar cauza neplaceri de balanta de plati.
Este de vazut daca dinamica totala a factorilor de productie va continua in acelasi ritm in anii ce vin. Oricum, avem cale lunga pana la a poseda o politica active care sa insemne investitii mai mari in educatie, in cercetare si dezvoltare, legaturi mai stranse intre mediul industrial si cel academic, sprijin guvernamental pentru anumite sectoare (in afara de IT), dezvoltarea insfrastructurii, etc. Avem nevoie de o banca de dezvoltare, de capitalizarea mai puternica a CEC Bank (este un esec ca nu am capitalizat aceasta banca in conditiile in care banci straine isi reduceau expunerea pe Romania). Si este mai mult decat deconcertant ca nu am trimis macar un proiect calificabil pentru Planul Juncker (ca am ajuns sa ni se sugereze un program de refacere a sistemului de irigatii cu bani europeni). Sunt presiuni si pe piata fortei de munca ca efect al emigratiei intense.
Distributia veniturilor.
FMI, in analize din ultimii ani (vezi Jonathan Ostry si altii) si OCDE pun accent mai mare pe relatia intre distributia veniturilor si cresterea economica; este o schimbare de optica majora si care se produce si ca urmare a esecurilor unor programe ce au dus austeritatea, taieri de cheltuieli publice la extrem si care au condus la mari tensiuni sociale. In aceasta discutie intra si distributia valorii adaugate in societate intre munca si capital. Nu numai ca aceasta relatie este de interes in sine, dar reclama si analiza actionariatului; cu cat ponderea capitalului strain este mai mare, cu atat repatrierea profiturilor devine o variabila mai semnificativa pentru venitul national consumat si balanta de plati. Ar mai fi de analizat aici structura capitalului, distributia pe sectoare si inclinatia de a investi in domenii cu valoare adaugata inalta. Pe acest fir ajungem din nou la politici publice. Dar, una este sa ai politici publice care sa urmareasca evitarea de fracturi sociale, sa distribuie cat de cat echitabil povara ajutarilor, sa sprijine domenii cu valoare adaugata inalta si formarea de capital autohton in sectoare cheie si altceva sa ignori echilibre de baza. Mai ales in economii care sunt puternic dolarizate (euroizate) si care au legaturi puternice cu economii mari.
Modelul de crestere economica.
Cresterea economica bazata pe intrari de capital strain si creditare are limite. Si lumea in care traim este alta, mult mai incerta si volatila. Este nevoie de radacini mai puternice pentru economie; este nevoie ca investitiile sa se bizuie si pe resurse interne, pe capital autohton responsabil. Raportul subunitar depozite credit in sectorul bancar, de-euroizarea ca tendinta, cresterea exportului de servicii IT si alte modificari in structura exportului sunt de salutat.
***
Este posibil sa ajungem la un potential de crestere de peste 4% din PIB, dar trebuie sa investim mai mult si mai bine, sa luptam eficace impotriva hotiei din sectorul public, sa acordam atentie cuvenita educatiei; sa combatem mai eficace evaziunea, care ne tine cu veniturile fiscale la cca 28% din PIB –intre cele mai scazute in Uniune, sa construim un alt model de crestere. Franks, expertii Comisiei, ar trebui sa se aplece mai mult asupra evaziunii fiscale, care priveste mari “ofensatori ai legii”, companii mari ce practica preturi de transfer pe scara larga. Este firesc sa deplangem distributia valorii adaugate in Romania (numai 31% pentru munca salariata, desi cifra subestimeaza venituri subterane), dar acest dezechilibru al veniturilor nu poate fi corectat principalmente prin crestere de salariu minim. Politici industriale, politici publice in ansamblu, o strategie de dezvoltare care sa promoveze capitalul autohton responsabil, educatie de calitate (inclusive invatamant profesional), cercetarea si dezvoltarea tehnologica, industriile creative, dezvoltarea infrastrutucrii de baza, trebuie sa joace un rol esential in acest scop.
