Continuam publicarea unor fragmente din cartea de interviuri aflata in pregatire al carei personaj central este Liviu Antonesei. Confesiunea din aceasta editie a "Ziarului de Duminica" se refera la una dintre marcile tari ale comunismului: chestiunea Securitatii. Liviu Antonesei are o experienta vasta in aceasta chestiune. (Cristian Patrasconiu)
Eu am fumat mult dintotdeauna, dar, cum m-am apucat de fumat pe vremea lui Ceausescu, as putea da vina pe el! N-o s-o fac, totusi, pentru ca, oricum, are el vinovatii mai mari decat asta! La inceput, fumam tigari cu filtru - Diplomat, Snagov, chinezesti ori albaneze, cand eram student si le cumparam din bursa de student - si, cred, nu depaseam un pachet zilnic. Apoi, am trecut la cele trei pachete de Carpati pe zi, cu care am mers pana spre sfarsitul comunismului, mai putin un interludiu de vreo trei-patru ani, cand am fumat pipa, cu tutun olandez Amphora, pe care mi-l procurau niste amici, studenti, de la shop, prin colegi de-ai lor arabi. Problema nu este ca fumam mult in acele vremuri, ci ca fumam altfel, adica nervos, agitat, "in dusmanie". Mai putin interludiul cu pipa, la care am apelat tocmai din cauza felului cum ajunsesem sa fumez tigaretele, basca faptul ca ma indreptam spre cel de-al patrulea pachet de Carpati zilnic, ceea ce pana si mie mi se parea excesiv!
Marlborokenti si BT-isti
Din ce-am vazut, fumau si cei de la Securitate, dar tigari straine. Deh, vorba lui Arghezi, "una spuneau si alta fumau". La o perchezitie din mai 1983, ca o gazda ce eram, i-am tratat cu nechezol, ca doar cafea-cafea nu se mai gasea, iar in compensatie unul dintre ei - erau trei si fumau toti - m-a tratat cu un Marlboro. Apoi, la interogatoriul de la sediul lor, care a durat vreo sapte ore, cat am fumat eu vreo doua pachete de Carpati, cei care-mi luau interviul trageau si ei din Kent-urile lor. De altfel, cand mai eram chemat la o averizare, ceva, tot cu kentane ii vedeam. Cred insa ca era si la ei o ierarhie, pentru ca, in toamna anului 1989, cand eram arestat la domiciliu, cu pneumonia obtinuta prin sedinta de "jogging cu antrenament mecanic", cei care stateau pe sub geamurile apartamentului parintilor mei, unde eram in ingrijire, ori care ii interceptau pe cei ce voiau sa ma viziteze, fumau mai ales BT-uri. Deh, grade mai mici, probabil, ca doar n-aveau sa stea colonei pe sub geamuri la vremuri de toamna tarzie!
"Grup nonconformist dirijat din exterior"
Banuiesc ca au inceput sa ma supravegheze pentru ca eram cam tanar si nelinistit! Pe deasupra, trebuiau si ei sa-si justifice cumva salariile, mult peste media restului populatiei! Glumesc si nu glumesc. Trebuiau sa supravegheze tot ce iesea ori parea ca iese din norma acelei lumi. Or, eu scriam in revistele studentesti si, adesea, ceea ce scriam eu ori Luca Pitu, Dan Petrescu, Sorin Antohi, Dan Alexe si altii era citat elogios la Europa Libera. Pe deasupra, unii dintre noi - nu eu, de pilda - aveau relatii amicale cu lectorii francezi care se perindau pe la Facultatea de Litere. Ce conteaza ca Al. Calinescu ori Luca Pitu erau colegi de catedra, intrau la relatiile cu strainii! La ancheta la care am fost supusi, incepand cu 18 mai 1983, cam toti cei amintiti, plus o multime de studenti de la revistele studentesti, se contura ideea unui "grup nonconformist dirijat din exterior". Noroc ca asta n-a convenit nici partidului, nici UASCR-ului, nici macar Securitatii locale, asa ca totul s-a rezolvat, mai degraba romaneste, eu, Al. Calinescu si Sorin Antohi fiind eliminati de la revistele studentesti, ultimii doi fiind supusi, ca membri de partid ce se intampla sa fie, si unei sedinte de demascare in organizatia Universitatii, asa, dupa modelul din anii '50. Eu, nefiind membru, am scapat de acest ritual. In timpul acelei anchete, mi-am dat si ne-am dat seama ca supravegherea dura de cel putin un an, poate de doi. Interesant e altceva - pe cei mai multi dintre noi, acea prima ancheta deschisa ne-a radicalizat. Dan Petrescu si apoi Liviu Cangeopol au inceput opozitia deschisa, pe la inceputul lui 1988, iar in toamna anului 1989, apelul-protest impotriva realegerii lui Ceausescu a fost semnat, pe langa initiatorul acestuia, Dan Petrescu, de mine, de Luca Pitu, de inca vreo zece amici ieseni care nu erau scriitori, dar si de persoane din afara Iasilor, de la doamna Doina Cornea la Mariana Marin si Liviu Ioan Stoiciu, colegii nostri de generatie. Cred ca, pana la congresul partidului, se adunasera vreo 17 semnaturi din toata tara, ceea ce ma duce cu gandul la cea mai importanta actiune de protest de dupa miscarea Goma si SLOMR. Am facut si noi ce-am putut!
Numaratoarea inversa
Zile cu "bodyguarzi" vizibili si permanenti nu am avut decat intre 9-10 octombrie 1989, dupa aparitia apelului-protest in presa internationala, si 22 decembrie, ora 12.30, cand s-au retras. Dar eu aveam pneumonie si zilele erau destul de plicticoase. Ma mai amuzam sa-i urmaresc pe pandacii mei, inclusiv cu un binoclu pe care mi-l adusese o batrana prietena a mamei, soacra antrenorului Simionas. Odata, m-am intalnit "ochi in ochi" cu un baiat din astia cu ochi albastri, care ma filma cu o camera video, dintr-un bloc de vis-a-vis. Alteori, ma amuzam trimitandu-l pe tata sa vada daca suruburile de la numerele masinilor care stationau in zona erau noi - daca erau noi, era clar, erau masinile lor, ca suruburile noastre rugineau in mai putin de o zi! Se mai amuza si tata s-o faca pe detectivul, ca doar era deja pensionar! La Dan Petrescu a fost si mai amuzant, au instalat un ARO in fata portii, din care supravegheau "la vedere" si, pentru ca era frig, au tras un cablu de la stalpul electric si si-au montat un calorifer electric! Desi eram paziti amandoi, reuseam sa comunicam prin intermediul fiicei mele, Andreea-Ioana, care locuia in aceeasi casa cu Dan Petrescu, impreuna cu mama ei. Avea doar 12 ani, dar afisa reale calitati de "agent de legatura". O lasau, totusi, sa ma viziteze ca era scandal international destul de mare in jurul nostru, si nici nu aveau tupeul s-o perchezitioneze. Insa, din acea perioada, cel mai mult ma emotioneaza gesturile de solidarizare ale unor oameni simpli, fara semne exterioare de revolta impotriva sistemului. O doamna in varsta, dintr-un bloc vecin, a sunat la usa si, cand m-a vazut, a inceput sa planga, spunand printre sughituri ca a auzit la coada la lapte ca am fost omorat. Un prieten, medic psihiatru, se intalnea in ascuns cu mama si imi trimitea medicamentele necesare, dar si lactate, carne etc., ba chiar tigari mai bune, care nici astea nu erau pe toate drumurile. Cred ca zeci de persoane mi-au dat asa, discret, semne de solidarizare, oricum de simpatie, ceea ce, probabil, m-a obligat sa ma implic dupa 22 decembrie 1989 in viata publica. Pana si un porumbel alb a dat semne de solidarizare - a intrat in camera mea pe la mijlocul lui noiembrie si a ramas in zona mai bine de o luna de zile. L-am interpretat atunci ca pe un semn de buna vestire, poate si era!
Dar nu mai aveam viata personala. Unii dintre cei care veneau sa ma viziteze nu veneau din proprie initiativa, ci asa, "in misiune". Pe deasupra, la inceputul lui noiembrie, au schimbat contorul electric, care nu era stricat si nici nu ajunsese macar la jumatate cu contorizatul. La inceputul lui ianuarie 1990, de la redactia Convorbirilor literare, mi-am sunat un amic fizician sa vina sa recuperam microfonul montat acolo. Dupa cateva ore, cand am ajuns la parintii mei, contorul fusese din nou schimbat! Iti dai seama, cu cateva zile inainte, in noaptea de Revelion, Iliescu ne anuntase ca Securitatea a fost desfiintata! Am constatat ca, asa, desfiintata, era totusi foarte vioaie - si, nu ma indoiesc, inca mai este! Uite, l-a scos pe Vadim curat!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
