Marturisesc ca am uitat de unde vine expresia - devenita, de-altminteri, cliseu - "monstru sacru" si, cum nu am Internet-ul la indemana in acest moment, nici nu pot sa ma prefac mai culta decat sunt. Las, de aceea, placerea de a descoperi originea si definitia acestei sintagme cu aplicabilitate scenica (dar nu numai) acelora dintre dumneavoastra care nu s-au aflat in Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti in seara zilei de 8 martie. Anul 2008. Ceilalti - o mie si ceva de norocosi - nu mai au nevoie sa caute. Ei au vazut cu ochii lor.
Au vazut, mai intai, pe o scena uriasa si goala, un fotoliu si o masuta prinse intr-un spot de lumina. Apoi, pe acel fotoliu a venit sa se aseze un om. Un barbat subtiratic, cu ochelari, in costum impecabil - imaginea proiectata marit pe ecranul din spatele lui dezvaluia o manseta de camasa incheiata cu buton: cand ati intalnit ultima oara acest minuscul insemn al elegantei masculine? -, un barbat cu tinuta dreapta si dezinvolta, un barbat despre care cei din sala stiau ca si-a sarbatorit acum trei luni (pe 14 decembrie: Sagetator din al treilea decan) implinirea celor 89 de ani consemnati in acte nu acasa ori la restaurant, ci in spital, unde ajunsese dupa o cazatura pe scari dintre acelea ce, adeseori, te costa viata; si nu-i deloc obligatoriu sa fie o viata de aproape noua decenii. Barbatul acela venise acolo pentru o conferinta - un compromis intre dorinta lui si vointa medicilor, fiindca el avea de gand sa urce din nou pe scena, dupa repaosul fortat, nu pentru a citi, stand jos, propriile-i vorbe, ci pentru a rosti, miscandu-se de colo-colo cu vioiciunea sa dintotdeauna, vorbele altora. Fiindca acel om este un actor. Fiindca acel om este Radu Beligan.
In emotiona(n)ta introducere a conferintei, Ilinca Tomoroveanu, director artistic al TNB si colega de profesiune a vorbitorului, a insirat, intr-o suita fatalmente incompleta, dar de lungime respectabila, calitatile si demnitatile prin care urbea si lumea si-au manifestat, in timp, consideratia fata de conferentiar - director-fondator al Teatrului de Comedie, director general al Teatrului National, presedinte si apoi presedinte onorific al Institutului International de Teatru, ofiter al Legiunii de Onoare (lista mea e "si mai" incompleta) -, calitati si demnitati oficiale, administrative, mondene. Asta, deoarece principala sa calitate si demnitatea sa suprema nu mai trebuiau amintite; ele incap intr-un singur cuvant, un cuvant care - formidabila coincidenta, pentru cei ce (mai) cred in coincidente - denumeste unul dintre cele mai frumoase roluri teatrale jucate de posesorul atator coplesitoare roluri sociale: Actorul. Da, chiar asa, Actorul, cu A mare, cel mai inteligent si cel mai trist personaj din Azilul de noapte de Maxim Gorki, piesa montata de Ion Cojar la National, acum un deceniu. In piesa, cineva intra, spre final, anuntand: "A murit Actorul!". Asa ceva nu se poate intampla, insa, decat intr-o piesa. In viata, Actorul nu moare niciodata.
Radu Beligan s-a intors la teatru pentru o conferinta, deocamdata. O conferinta despre - despre ce altceva? Despre teatru, fireste. Despre actori. Despre regizori. Despre dramaturgi. Despre machiori. Despre tehnicieni. Chiar si despre critici. Despre toti cei pe care Radu Beligan ii socoteste, privind in urma fara manie, doar cu ironie uneori si cu nesfarsita caldura totdeauna, profesorii sai. Intr-o lume - si nu e vorba numai despre lumea teatrului - in care sportul de masa este uitarea (originilor, parintilor, prietenilor), in care tinerea de minte e un delict, iar recunostinta, o boala rusinoasa, Mesterul Beligan recheama din trecut umbre ilustre, povesteste despre Victor Ion Popa si Sica Alexandrescu, despre Alexandru Giugaru si Ion Iancovescu, despre George Vraca si Doamna Bulandra, despre Eugen Ionescu si Eugene Ionesco, facand ca, prin minune, zgomotul si furia din jurul nostru sa dispara si sa ne pomenim si noi, ascultatori vrajiti, sorbind nesatios o gura de aer (si de vin!) mai curat, miscandu-ne cu bucurie printre oameni mai curati; sa ne pomenim simtindu-ne mai veseli, mai senini, mai politicosi, mai gratiosi, mai educati... si chiar mai inteligenti. Pentru ca Monstrul Sacru din fata noastra este mai cu seama un monstru de inteligenta. Spectacolul pe care il ofera Radu Beligan, timp de aproape doua ore, stand asezat intr-un fotoliu, este spectacolul spiritului in actiune, spectacolul luciditatii si finetei, spectacolul unei minti superioare punandu-se, cu modestie constienta, in slujba unui trup ce incarneaza alte trupuri. In persoana lui, "saltimbancul" dispare rusinat indaratul omului de cultura - si, primindu-l printre ei, academicienii autohtoni nu au facut, cum isi vor fi inchipuit, vreun gest de complezenta, ci si-au acordat lor insile onoarea de a avea alaturi un egal. Caci un discurs a carui exceptionala limba romana, a carui claritate si elocventa, a carui expresivitate si emotie au tinut peste o mie de oameni la fel de nemiscati in fotoliile lor precum conferentiarul intr-al lui valoreaza cat un discurs de receptie la oricare academie din lume.
Seara de la Sala Mare s-a incheiat cu proiectia unei inregistrari oferite cu gentilete de Televiziunea Romana si prezentate de colegul de-o viata si-o meserie al Maestrului, Ion Lucian: inregistrarea spectacolului Supeul de Jean-Claude Brisville, montat acum vreo cincisprezece ani la Teatrul Odeon (si refacut pe platou de Dinu Cernescu), in care cei doi artisti sustin, fiecare, un recital individual si, impreuna, un recital dublu. A fost, pentru toti cei din sala, nu un moment de reamintire, ci un moment de anticipare, un argument in favoarea promisiunii pe care maestrul Beligan si-o face si ne-o face - aceea de a reintra in joc. Pentru ca Actorul Radu Beligan nu poate fi scos din scena de cateva trepte, fie ele ierarhice, birocratice ori arhitectonice. Actorul Radu Beligan trebuie sa fie pe scena.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
