Identitatea europeana nu se defineste doar la nivelul cetateniei, ci si la cel al profesiei. Competentele si abilitatile specifice sunt redimensionate pe plan european la toate palierele, de la instalator la profesor. George Banu a reflectat asupra statutului de actor european si si-a expus conceptiile, in cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, printr-o conferinta sustinuta cu claritatea si verva care-i formeaza "brand-ul", ca si printr-un interesant proiect de spectacol, in care actori de diferite nationalitati au interpretat monologul lui Hamlet, urmat de cate un fragment dintr-o piesa emblematica pentru cultura nationala a fiecaruia.
Barierele de limba, pentru surmontarea carora proiectiile de supratitluri si traducerile la casca nu sunt decat paliative, precum si varietatea culturala fac ca identitatea europeana a actorului sa nu poata fi construita pornind de la particular la general, prin relevarea a ceea ce au comun actorii din diverse tari europene. Doar raportarea la zone extraeuropene permite delimitarea conceptului, prin contrast. Actorul oriental, spune George Banu, are vocatia de a incarna o traditie, pe care o venereaza. Contributia lui consta in a da viata scenica tezaurului teatral, pastrat riguros in memorie. El urmareste perfectiunea executiei, controlul minutios al detaliilor, apropierea de un model exemplar, si nu manifestarea originalitatii sale individuale. George Banu da exemplul interesant a doi interpreti de Opera Beijing, tata si fiu, ambii excelenti, primul avand, insa, mai mult succes decat al doilea. Spectatorul european, chiar avizat, nu sesiza nicio diferenta intre cele doua interpretari. I s-a explicat ca fiul "transpira" in timp ce joaca, spre deosebire de tatal sau, la care efortul este insesizabil.
Actorul european, inzestrat cu spiritul critic caracteristic acestei parti a lumii, pune mereu traditia in discutie si sacrifica memoria de dragul inovatiei. El nu tinde la apropierea de un model perfect, ci propune, de fiecare data, un nou model. Intalnirea fericita dintre un regizor si actori de alta nationalitate, cum ar fi cea dintre britanicul Declan Donellan si actorii rusi, subliniaza mai curand clivajul stilistic decat unitatea de abordare. Cand, dupa Waterloo, o trupa engleza joaca Shakespeare la Paris, publicul francez huiduie - si nu o face doar din motive nationaliste. Cu toate acestea, pentru artisti inovatori ca Berlioz, contactul cu noua experienta teatrala s-a dovedit fertil. Barierele nationale cad, una cate una, in parte datorita multilingvismului unui public cultivat. La sfarsitul secolului al XIX-lea, ecoul international al metodei lui Stanislavski a contribuit la conturarea mai exacta a profilului actorului european.
Spectacolul gandit de George Banu a exemplificat cu brio ideile conferintei sale. Componenta "distributiei" a fost reprezentativa pentru zonele culturale europene. Involuntar, ea trimite la nuvela lui Mircea Eliade La tiganci (o nemtoaica, o grecoaica etc.). Fiecare actor s-a situat in echilibru fragil intre actualizare si acuratete. In acest sens, cel mai discutabil a fost actorul francez, venit din teritoriile de peste mari, care a propus o versiune detasata, cool, a monologului lui Don Rodrigue din Cidul lui Corneille. Traducerea proiectata pe ecran a fost, insa, uneori schematica, alteori ilara. Monologul din Sfanta Ioana a abatoarelor de Brecht nu a putut fi gustat, fiind doar rezumat, iar confuzia dintre Astyanax, fiul Hecubei, din Troienele lui Euripide si Asterix, cel din benzile desenate, a starnit zambete care nu se potriveau cu tragismul interpretarii. Momentul de surpriza a venit in final, cand actorii, aliniati la rampa, au repetat, unul dupa altul, primul vers din monologul lui Hamlet. S-a intamplat ca in anecdotele in care apar un francez, un englez etc. si, neaparat, un roman care le da clasa celorlalti. Fiecare actor a repetat celebrul "A fi sau a nu fi" exact asa cum il recitase anterior. Ultimul, Ion Caramitru, a schimbat, insa intonatia, facand-o, din meditativa, interogativa: "A fi sau a nu fi, aceasta-i intrebarea?". Nu putea fi o contributie mai potrivita a culturii romane la cea europeana. Asta-i intrebarea? Avem noi altele, mai presante, ca, de pilda, "Noi ce mancam azi?".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
