Maestrul Silvan Ionescu a portretizat sute de personalitati - scriitori, actori, regizori, scenaristi, mari profesori - atat in perioada studiilor berlineze, cat si la Bucuresti, atat in timpul, cat si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pentru Silvan Ionescu, boema a continuat, desi fiul sau, Adrian-Silvan Ionescu, spune ca nimic nu i-a fost mai strain parintelui sau decat acest stil de viata. (Marcela Gheorghiu)
Fata de ceilalti doi colegi romani, care, din fire, erau mai retrasi, tata arata un interes deosebit fata de tot ce insemna cultura, arta, cinematografie, opera, balet. Simtindu-i talentul, profesorul de desen de la Technische Hochschulle i-a recomandat sa mearga, macar ca audient, si la Kunstakademie (Academia de Arta). Tata i-a urmat sfatul si a frecventat, intre 1934 si 1935, cursurile acesteia. Din perioada respectiva i-au ramas cateva caiete de crochiuri foarte frumoase, insotite uneori de comentarii.
Era mult de munca acolo. Studentii de la Academia de Arta se duceau mai ales in salile de sport, unde se antrenau floretiste, boxeri etc. Si unii, si altii se miscau, evident, foarte repede, iar tinerii artisti trebuiau sa realizeze crochiurile contra-cronometru, ca sa folosesc un termen sportiv; tata scria in josul fiecarei pagini "1 minut" sau "1,30", ori "2 minute" - timpul in care reusise sa realizeze crochiul. In general, studentii se duceau in locuri unde puteau surprinde foarte bine miscarea si unde se puteau obisnui cu anatomia umana.
Apoi s-a intors in tara, unde a avut diverse angajamente la mai multe institute de proiectari. Se amuza copios pe seama faptului ca, in cele din urma, a fost angajat la un institut de proiectari din Ploiesti, unde prima comanda pe care a onorat-o a fost o toaleta publica. "Eu studiasem in Germania la cea mai importanta scoala tehnica, iar aici eram pus sa proiectez un veceu".
In 1938 l-a cunoscut pe profesorul Nicolae Iorga, care a apelat la tatal meu sa-i faca proiectul unui teatru de vara la Valenii de Munte. Tata i-a desenat o schita preliminara si l-a intrebat: "Domnule profesor, de ce fonduri dispuneti?". "Fonduri?". "Pai, lucrurile acestea se fac cu bani". "Stai linistit, o sa-i obtinem din colecta publica; patria trebuie sa contribuie cu ceva". Pana intr-un final, nu s-a mai facut nici colecta si, evident, nici teatrul.
Au venit apoi anii celui de-al doilea razboi mondial, cu concentrari peste concentrari... Fiind genist, tata a actionat pe granita, minand si deminand poduri, terenuri, dupa cum era cazul. Pe cand se afla in Bucovina, asta trebuie sa se fi intamplat prin 1940, a vazut intr-una dintre zile un domn bine imbracat cum umbla pe camp si strangea sfoara folosita pentru delimitarea unei zone minate. O santinela l-a ridicat si l-a adus la tata, care, in mod inexplicabil, si-a tras chipiul pe ochi si s-a facut ca nu-l recunoaste. Ciudatul personaj se numea G. Lovendal, un om foarte fin, pe care tata il cunoscuse cu mult inainte de razboi si care era scenograf la Cernauti. Le cunostea si pe cele doua fiice ale sale - dintre ele, Lidia, care a fost o foarte buna cunostinta a familiei mele, s-a prapadit la sfarsitul anului trecut.
Cand santinela i l-a adus pe Lovendal, tata s-a temut ca nu cumva, in calitatea lui de sublocotenent, sa fie obligat sa-l trimita pe artist in fata curtii martiale, pentru ca nu era deloc imposibil ca acesta sa fie luat drept spion. In fond, ce cauta un civil intr-o zona de razboi? Ei, bine, Lovendal pur si simplu venise sa stranga sfoara aceea pentru ca avea nevoie de ea la un decor. Din fericire, omul a scapat, iar incidentul nu a avut urmari nefaste.
Tatal meu a fost un om foarte debil fizic: era bolnav cu stomacul, racea cu multa usurinta. Chiar in perioada razboiului, a suferit doua sau trei congestii pulmonare. Profita de concediile de refacere si venea la Bucuresti, unde mergea la spectacole, desena si publica in revistele de specialitate. Liviu Rebreanu il cunostea bine. Afland despre situatia precara a sanatatii tatei, scriitorul a intervenit la niste importante cadre militare: "De ce il tineti pe omul acesta sub arme, cand este de o mare valoare si poate fi mult mai util in alta parte?". Datorita acestei interventii, tatal meu a fost trecut la Serviciul Propaganda, care isi avea sediul la Sinaia si apoi la Caciulata. Aici, tata s-a bucurat de niste camarazi deosebiti, unii dintre ei facand ulterior o cariera stralucita - ma gandesc, de pilda, la Ion Pas si la Dumitru Almas. Comandant era colonelul Nicolau care, la randul sau, era sotul unei distinse pianiste din epoca. Era destul de lejer serviciul la Propaganda. Practic, erau ca o familie, pentru ca, indiferent de gradul militar, toti aveau o cultura solida. Tata realiza acolo fotografii, concepea gazete de perete, scria articole, facea afise...
Intervalul 1942-1945 a fost propice pentru el: a colaborat la majoritatea publicatiilor culturale din epoca, in special in paginile celor teatrale - Scena, Bis, Universul literar s.a.m.d.
Amintirile lui despre redactiile vremii sunt foarte interesante. Mi-am dat seama de acest lucru din proprie experienta publicistica. La inceputurile mele, nu puteam sa scriu decat daca aveam liniste perfecta. Ori in jurul meu se petreceau diverse lucruri. Intra tata in camera, vorbea cu mama, suna telefonul si toate astea ma disturbau. "Pai bine, mai tata", imi spunea el, "stii cum era pe vremuri in redactii? Scriai pe un colt de masa si toti se vanturau in jurul tau, toti iti cereau cate ceva, toti vorbeau, unul radea, altul spunea glume, altul isi varsa cafeaua pe hartiile de pe masa. Acea masa lunga era cel mai important obiect de mobilier, pentru ca la ea scriau toti".
Mi-a povestit o data o scena foarte interesanta si amuzanta cu Ion Frunzetti si Nicolae Carandino. Acesta din urma statea la o masa mare, cufundat in hartoagele din mijlocul carora abia se mai vedea, langa o veioza care nu reusea sa alunge intru totul intunericul din camera. Avea un aer demonic cu parul lui rosu si foarte infoiat. Era profund concentrat asupra a ceea ce lucra. Venea la el Frunzetti, un om timid, marunt - mic de statura era si Carandino, dar era vanjos -, cu mustacioara (mai tarziu, a renuntat la aceasta podoaba). Carandino, ridicand putin capul dintre hartii, il intreba: "Ce vrei?". "Am adus niste poezii." Capul lui Carandino disparea din nou in spatele hartiilor. Dupa cateva momente, Frunzetti relua: "Ma iertati, am adus niste poezii". "Am auzit", venea raspunsul dintre hartii, "stii locul, nu? Uite acolo" - si cu un gest ii arata cosul de gunoi. Nici nu se uita peste ele! N. Carandino avea impresia ca incepatorii sunt foarte slabi, motiv pentru care nici pentru Frunzetti nu avea respect. Povestea s-a repetat. Dupa un timp, iar aparea Frunzetti si scena parea trasa la indigo: "Ce vrei?". "Am adus niste poezii"... Cumva, inteleg de ce a devenit ulterior Frunzetti atat de cinic si de ironic.
Nu stiu motivele pentru care Carandino se purta asa cu Frunzetti, cert este doar ca in vremurile acelea peisajul publicistic era populat cu destui trepadusi, tuteri si escroci care isi faceau veacul prin lumea artistica. Povestile cu cafenelele literare sunt de acum lucruri arhicunoscute, dar tot am sa spun si eu una. Pe vremea aceea, painea si mustarul erau gratis in localuri. Asa ca era un lucru obisnuit sa-l auzi pe chelner strigand: "Baieti, vin gazetarii si poetii, luati cornurile si mustarul de pe masa!". "Gazetarii si poetii" nu consumau nimic pe banii lor, veneau sa manance doar ceea ce era gratis.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
