Romanul Agenţia este câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2012.
Cristian Ardelean s-a născut pe 15 octombrie 1989, în Bistriţa. Absolvent al Facultăţii de Drept (Universitatea Babeş - Bolyai din Cluj – Napoca), promoţia 2008-2012, în prezent este avocat stagiar în cadrul Baroului Cluj. Pasionat de fotbal şi şah. Publică cronici de carte în revista online artactmagazine.ro
Un scurt roman despre hazard şi felul în care omul, în micimea lui, se chinuie să dea sens oricărei întâmplări. În miezul unui oraş nedeterminat, un tânăr profesor de limba franceză încearcă să-şi suplimenteze veniturile, dar mai ales să-şi petreacă timpul, prin intermediul pariurilor.
Agenţia devine axis mundi, casă şi adăpost pentru o gamă largă de personaje dintre cele mai colorate, legate de o improbabilă solidaritate: un tip solid şi bun la suflet, o taximetristă cu preferinţe sexuale moderne, sau un bătrân al cărui ultim scop în viaţă rămâne lupta cu haosul.
Lovit de şansă după descoperirea unor ponturi excentrice, tânărul îşi joacă până la capăt cartea, pentru a strânge banii necesari unei vieţi tihnite. Previzibil, viaţa palpitantă a jocurilor de noroc oferă pasiune şi adrenalină, dar niciodată stabilitate.
„Mărturisesc că nu mă aşteptam să duc la bun capăt această carte, mai ales într-un timp atât de scurt, ceva mai mult de o lună, în octombrie-noiembrie 2012, în condiţiile în care n-am mai scris nimic de amploare. În schimb, am ştiut mereu că vreau să (şi) scriu, şi că, prinzând un subiect bun, o carte s-ar fi scris în mare parte de la sine.
Am jucat primul bilet la pariuri în timpul liceului, mai mult ca experiment. Se deschidea o nouă lume, un soi de univers paralel, pe care l-am ignorat pe lungi perioade de timp, dar care se dovedea de fiecare dată extrem de ofertant.
Am vrut ca Agenţia să curgă limpede şi firesc, ca o ploaie uşoară.” (Cristian Ardelean)
Nu mai ţin minte de unde ştiam adresa lui exactă, posibil să fi fost una dintre amintirile mele imaginare, tot mai dese în acea vreme, parcă prevestind agitata perioadă. Cert e că am nimerit şi scara blocului, şi etajul, chiar şi uşa, fără să întreb vreun vecin curios şi prefăcut afabil. Am bătut încet, apoi tot mai tare. Am insistat aşa vreo două minute. Era clar că moşul nu dormea. Pensionarul, ca duşmanul de clasă, nu doarme niciodată. Plus că precis se trezise cu noaptea în cap să aştepte poştaşul cu pensia. Sau să-l blesteme că nu venea nici în ziua aia. Aşa că am apăsat pe clanţă. Uşa era descuiată, ceva din nou surprinzător pentru un paranoic. Apartamentul său mic avea doar un hol scurt, care dădea spre o bucătărie, respectiv spre două camere lipite. Nesimţirea m-a făcut să-l caut în fiecare încăpere, pe rând, ştiind că undeva tot trebuia să fie. Numai la baie am avut bunul-simţ să bat din nou. Nu era nici acolo. Ei, ştii unde era? În cămară. Nici nu ştiu cum încăpuse acolo, în faţa singurului corp de mobilă etajat, şi mai ales cum reuşise să lege ştreangul de nişte cuie proeminente din tavan, unde fusese înainte, probabil, o lampă. Cadavrul moşului avea un aer ridicol, de păpuşă de cârpă. Vai de curul lui. Cum să te omori pentru un meci, mai ales că nici n-ai pierdut o avere? M-am panicat. Eram primul care descoperisem cadavrul, mi-era frică să nu mă suspecteze cineva că l-am jefuit şi l-am spânzurat, sau ceva în genul ăsta.
Am scos imediat telefonul şi am sunat la Poliţie, ca un cetăţean onest ce mă pretind. Dar, cum n-ai trăit la Tropice în ultimii ani, ştii prea bine cam cât de repede se mişcă organele la noi. Priveam deja alarmat ceasul de vreo 20 de minute şi tot nu se întâmpla nimic, aşa că am intrat în dormitorul moşului şi am văzut, pe noptieră, un vraf de hârtii. N-aveam cum să-mi refuz curiozitatea, aşa că m-am apropiat de ele, le-am aruncat o privire, şi familiaritatea semnelor înşirate pe colile alea albe m-a lovit, chemându-mă: 1, X, 2, SUB, PESTE...
Nu e corect ce-am făcut, normal. Nu faci aşa ceva unui mort, mai ales când mortul încă atârnă. Dar în definitiv care e problema, doar nu l-am jefuit. Hârtiile alea n-aveau nicio valoare pentru nimeni altcineva. Parcă pe mine mă aşteptau. Le-am adunat cu atenţie, atent să nu le tulbur ordinea, şi le-am îndesat în geacă. Apoi m-am postat în bucătărie, am deschis uşa frigiderului şi mi-am desfăcut o doză de Sprite. A mai trecut cam un sfert de oră şi s-a prezentat şi echipajul. După ce l-au dat jos pe răposatul, pe nefericitul Curcubete, am fost de acord să merg la secţie să dau declaraţia necesară. Casa aia îmi stârnea fiori, şi mie, şi agenţilor. Am furat (ce termen dur) eu nişte foi, dar monstru nu-s.
Te gândeşti că mi-a fost frică vreo clipă, că mă aşteptam să fiu atras într-un scandal sau chiar să-mi fie pusă în pericol libertatea din toată prostia aia fără margini. Nu, nicio clipă. Când te joci zilnic cu hazardul, când încerci să-l manipulezi, organele statului par nişte simple maşinării defecte, simpatice. Le vezi mecanismul, ştii ce vor, ştii cum să le ocoleşti. Sunt banale şi triste, nu merită să-ţi pierzi timpul cu ele. Trebuie să cooperezi.
– Ce aţi căutat acasă la nea Curcubete în dimineaţa asta? a venit, previzibil, prima întrebare, după ce m-au legitimat. Agentul avea cam vârsta mea, era vizibil afectat de faptul că ţinuse în braţe un mort proaspăt şi zbârcit, şi voia să scape cât mai repede de toată târâşenia. Se străduia să dubleze procedurala limbă de lemn cu un ton cald, care să mă facă să vorbesc relaxat. Îmi sugera că nu mă suspectează vreo clipă, să nu mă stresez.
– Îi mai făceam nişte comisioane din când în când, uneori piaţa. Azi mă rugase să îi aduc doar nişte suc, dar cum murise pe când am ajuns, l-am băut eu, am minţit fără să clipesc. Cum să le explici unor profani relaţia empatică intimă care se formează între doi străini, dar care stau cot la cot în faţa absurdului? Cum să le expui motivele puternice pentru care am simţit nevoia să-l consolez pe moş? Şi mai ales, cum să le spui că m-am grăbit să-l vizitez, pentru prima oară de când ne ştiam, tocmai pentru a nu face un gest necugetat, să mă asigur că e bine? N-ai cum să percepi raţional lucrurile astea. Aveam de-a face cu oameni raţionali, cu roţi ale sistemului. Nu le scoate din cutie, spune-le ce vor să audă, şi li se va părea că totul are sens.
– Şi nu v-a spus nimic de natură să vă facă să credeţi că urmează să-şi ia propria viaţă? Ce precizie a termenilor, ce economie de cuvinte, ce poezie lemnoasă desăvârşită! Pădurea ar fi vuit de admiraţie la auzul unui asemenea poem. Acel tânăr agent probabil fusese printre primii clasaţi în promoţia sa. O să ajungă departe. Dar ce te interesează pe tine toate astea? În timp ce îmi punea întrebarea asta, un legist deja inspectase superficial urmele de pe cadavru, văzuse clar tumefierile create de ştreang în momentul saltului, şi mai ales observase că mortul avusese orgasm în clipele ultime. Asta e, ce să-i faci, o dubioasă chestie între orgasm şi moarte, de parcă trupul se bucură de faptul că scârbavnicul suflet îl părăseşte în sfârşit. Mă iau inutil cu vorba. Chestia e că mi-au mai pus nişte întrebări banale, ca să aibă hârtii la dosar, apoi au decis că n-aveam cum eu, un cetăţean după toate aparenţele onest, să iau o viaţă de om, şi m-au lăsat acasă.
Drept să-ţi spun, mi-am adus aminte de hârtiile din geacă doar după câteva ore, de parcă n-ar fi prezentat vreo importanţă pentru mine. Sau poate că am vrut să uit de gestul meu urât şi, implicit, de consecinţele sale. M-am îndreptat sfios spre hol, le-am scos şi m-am uitat circumspect spre ele. Parcă eram un arheolog care făcuse o descoperire de senzaţie, vreo evanghelie apocrifă, sau vreun testament al unui personaj important. În definitiv, chiar aşa ceva găsisem. Acele foi erau urletul de dincolo de moarte a lui Curcubete. M-am aşezat comod în fotoliu, să le studiez atent.
Cu scris mărunt, pe prima pagină scria, pe post de antet „aprilie”, şi imediat sub, nu mai puţin de 25 de meciuri, numerotate, ordonate. Franţa, Anglia, Spania, Germania şi câteva campionate nordice, mai obscure, accesibile doar veteranilor.
Dar şcoala era la mică distanţă de agenţie. Altceva nici nu mai conta. În scurt timp eram acolo, în universul cald şi protector. Mă pregăteam să pariez cei 108 lei pe victoria lui Inter, când Liţuş a răsărit ca de nicăieri. Femeia aia precis a făcut stagiul militar special cu trupele S.W.A.T., altfel chiar nu-mi explic abilităţile ei stealth în orice împrejurare.
– S-a terminat, grasa a spus tot, m-a privit fix, şoptit.
Oare ce a spus? Cum anume m-a blestemat pentru caznele la care era supusă? Cert e că Liţuş era mulţumită. Marieta i-a promis solemn că nu o să mai calce vreodată prin agenţie, şi nici nu o să mai ţină legătura cu mine. Deci eram scăpat. Viaţa asta e teribil de amuzantă uneori. Nu o să-ţi vină să crezi, dar Marieta n-a spus totul doar pentru că era sub ameninţarea palmelor şi ghearelor lui Liţuş. Nu. Ea înţelesese situaţia ca pe un acces de gelozie. Ştia că lui Liţuş îi plac femeile, dar asta nu însemna că nu i-ar plăcea şi bărbaţii, măcar ocazional, nu? Crezuse că despre aşa ceva e vorba. Şi, partea trist-amuzantă abia aici e, Marieta mă iubea în secret, nesperând vreodată să-mi spună. Am aflat aspectul ăsta foarte târziu, într-o împrejurare fără vreo legătură cu acţiunea. Chestia e că Marieta asta i-a promis lui Liţuş, prin eliptica formulare „În regulă”. Şi anume că nu va mai încerca să-mi facă ochi dulci. Agenţia se pare că nu o interesa câtuşi de puţin, într-adevăr paria doar la alibi. Pentru mine totul era convenabil. Nu-i mai sfâşiam bietei femei, inutil, inima, şi Liţuş credea că acum pariam de capul meu. Ceea ce, bineînţeles, nu era deloc adevărat.
– 456. 2, vă rog.
Am spus totul pe cât de încet puteam, dar cumva toată lumea se aştepta la pariul meu. Cel puţin asta simţeam, în paranoia mea. Mi-am studiat biletul şi m-am pus pe un scaun de plastic, nu departe de tejghea. Nu aveam de gând să părăsesc câmpul de luptă. Urma să înfrunt toate privirile şi să le arăt că se înşelau. Nu mă temeam de opiniile mele. Nici când nu erau ale mele. Privirile iscoditoare s-au oprit. Văzusem de multe ori agenţia ca pe familia mea adoptivă. Nu voiam cu niciun preţ să cedez vreun pas. Dacă pierdeam agenţia, ce-mi mai rămânea?
108 lei minus taxa de administrare. 102 lei x 2,65. Cota rămăsese aceeaşi de cu o zi înainte. Asta însemna că nu s-au efectuat pariuri disproporţionate pe vreuna dintre eventualităţi, şi nici nu apăruseră accidentări. Un derby extraordinar, în sensul clasic, o seară perfectă, în urma căreia urma să mă aleg cu 270 de lei. Era una dintre ultimele etape, cine câştiga avea prima şansă la titlu. Dar Curcubete n-avea de unde să ştie asta acum două-trei luni, când scrisese foile, după cum nu cunoştea nici cotele pe vremea aia. Şi totuşi, pe unde se perindau urmaşii lui Curcubete? Exista vreunul? Unde l-au îngropat, măcar? Începeau să mă macine remuşcările. Am ieşit din agenţia neutralizată şi m-am îndreptat spre cimitirul central. Habar n-aveam de ce biserică ţinea moşul, oficial, în timpul vieţii. Puteam paria cu slabe şanse de pierdere pe ortodoxie. Nu-l vedeam să se fi pocăit, nu era genul căruia să-i pese. Dar putea foarte bine să fie greco-catolic. Urma să aflu.
La poarta cimitirului n-am aflat nimic. Exista un registru cu ultimele înmormântări, dar bănuiam că nu o să găsesc nimic acolo. Chiar dacă i-am dat şpagă portarului, tot nu m-a putut lămuri în plus faţă de textul registrului. Curcubete n-apărea acolo, dar cel mai probabil nu pentru că n-ar fi fost îngropat pe undeva, ci pentru că nu i s-a făcut vreo slujbă. Mintea sa fusese coruptă de Satana, niciun bărbos nu-l mai putea salva. Aşa că i-am mai strecurat un amărât de Enescu portarului şi m-a lăsat să mă plimb cât vreau să-i caut crucea. Sigur, cimitirul era public, deci aveam tot dreptul să hălăduiesc cât voiam, doar că n-aveam de gând să fiu dat de gol. Pentru 10 lei, nu mă întrebase nimeni cum mă cheamă, şi consideram asta un târg just. Te prinzi şi tu că era acul în carul cu fân. Cimitirul era imens, şi nu exista o regulă clară referitoare la locul unde se îngropau „prospăturile”, nici măcar unde erau izolaţi sinucigaşii, ca o perpetuă carceră. M-am uitat la ceas. Era patru. La şapte se închidea cimitirul. Nu-mi permiteam să rămân mai mult de atât, chiar dacă meciul începea abia la nouă. Dacă m-ar fi descoperit cineva după închidere, riscam să fiu luat drept satanist. Nu-mi permiteam să fiu catalogat aşa. Sataniştii-s nişte habotnici ordinari.
Plimbându-mă pe aleile cimitirului, aveam tot timpul să mă întreb ce se întâmplase cu mine, cum devenisem un superstiţios şi un vicios fără leac. De ce trăiam aproape exclusiv pentru pariuri, din moment ce nu-mi aduceau nicio satisfacţie? Şi de ce eram incapabil să mă ataşez de oricine, oricât de binevoitor ar fi. Telefonul îmi vibra. Nu-l mai lăsasem să sune de ani buni. Mă deranja orice ringtone. Plus că oricum toţi concitadinii aveau grijă să mă ţină la curent cu noile hituri de câte ori primeau un apel. Am răspuns fără să mă uit ce-mi afişează pe ecran.
– Bu-bună.
Degeaba m-aş fi uitat la ecran, oricum nu-i înregistrasem numărul. Nu ştiam cum o cheamă.
– Sunt colega dumneavoastră. M-aţi împrumutat astăzi.
– Cu un leu.
– Chiar şi aşa. A fost un gest frumos. Când aveţi ore, să vi-l pot returna?
Îţi dai seama că nu-mi cunoşteam pe de rost orarul, de puţin ce mă interesa. La fel cum îţi imaginezi şi că domnişoara profesoară voia să ne întâlnim tocmai în afara orelor.
– Sunt în cimitir acum, dar sunt liber mai diseară. Nu foarte diseară.
– Vai... vai de mine, mă scuzaţi! Condoleanţe sau... nu ştiu. Sunaţi-mă pe numărul ăsta când aveţi timp.
Biata femeie, am speriat-o din greşeală. Dar până la urmă, în cimitir eram, nu o minţisem. Şi cine era mai îndreptăţit decât mine să primească condoleanţe pentru Curcubete? Nimeni, desigur. Chiar atunci, pe o alee teribil de subţire, de trebuia să calc cu picioarele aproape în şir indian, pe după nişte morminte vechi şi năpădite de buruieni, am găsit şi ce căutam. Pe o cruce de lemn de cea mai proastă calitate, era scris cu markerul negru: Ilie Curcubete, 11.11.1932 – 25.06.2012. Aceste menţiuni se mai păstrau doar pentru că era secetă şi deocamdată nu plouase de atunci, să şteargă markerul. N-aveam nicio coroană pentru el. Nici nu era vreuna depusă. Probabil că fusese o înmormântare scurtă, din oficiu, fără audienţă. Poate şi fără vreo rugăciune. Nici asta n-aveam cum să repar, eu eram cel mai puţin potrivit să rostesc vreo rugăciune cu oarecare şansă de a fi ascultată. Am zis un „Doamne-ajută” scurt, mi-am făcut o cruce, apoi am şoptit un „Odihnească-se în pace” şi chiar un „iartă-mă” care nici nu ştiu de unde a răsărit. Curcubete era oale şi ulcele. Atomii lui s-au disipat în neant, pentru a deveni, cine ştie când, carbon. El va fi energia vie pentru generaţiile viitoare. Nu ştiu de unde-mi veneau toate gândurile astea profunde, ca într-o avalanşă de neoprit. Poate că mă inspira cimitirul, cu liniştea şi sobrietatea lui. Poate că era doar destinul trist al unui om singur, disperat, pe care nimeni n-a găsit de cuviinţă să-l respecte nici după moarte. Orice ar fi fost, era o linişte binevenită, în care m-am complăcut mai bine de două ore, privind în gol şi plimbându-mă agale în cercuri concentrice, cu destinaţia vagă – poarta de ieşire. L-am mai salutat o dată pe portar, care s-a apropiat afabil de mine, în speranţa deşartă că va mai primi ceva, şi am ieşit.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
