O intrebare la care n-au raspuns constitutionalistii (si, de altfel, nici istoricii) suna cam asa: Puteau exista natiuni - europene - fara state puternice?
Gandirea curenta sustine ca nu. Natiunea-Stat sau Statul-Natiune - iata falsa alternativa pe care s-au construit atat modernitatea, cat si totalitarismele. Pentru ca statul a fost leaganul, scoala si apoi mormantul libertatilor "nationale". Nu puteai fi "francez" fara ca epopeea revolutionara si, mai apoi, aventura napoleoniana sa te fi preluat, din fasa, ca pe o inalienabila proprietate simbolica. Statul le-a "dat" indivizilor cetatenia, drepturile, obligatiile. El i-a educat, i-a inrolat in batalii motivate mesianic, i-a pus la treaba in structuri economice tot mai represiv organizate, le-a cerut taxe si le-a emis "certificatele" fara de care nu poti fiinta socialmente, de la nastere, pana la iesirea din scena acestei lumi.
Statul modern a facut mai mult decat sa se desprinda, prin socialisme si dogme laice, de puterea Bisericii. El i s-a substituit lui Dumnezeu, si asta nu doar prin Prusia bismarckiana sau prin Viena Habsburgilor, ci pana foarte tarziu, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Vorbim, pudic, despre etapa Statului-Providenta, atat de tiranic prelungit - si secat de orice umanitate - in cazul fostului lagar comunist. Dar ce si cine anima aceasta fictiune oprimanta? Un aparat politienesc, o armata "a poporului", servicii secrete agresiv-insidioase, o clasa de functionari aninati in ministere centralizatoare si anonime, unde responsabilitatea se atomizeaza ca intr-un tablou kafkian al elementelor. Toata aceasta oroare sistematizata a fost cu atat mai aplicabila, cu cat au fost natiunile aservite mai omogene sub raport etnic si cultural. Etatismul profetic s-a limitat doar acolo unde, in aceleasi granite, convietuiau, inevitabil, grupuri, limbi si religii distincte sau traditii administrative divergente. Din pacate, monstrul s-a adaptat si la acest decor fragmentat, dupa cum bine s-a observat, bunaoara, in Iugoslavia croatului Tito sau in Romania olteanului Ceausescu, omul care, sub stema de poleiala a unui Burebista inventat din nimic, a sters, in 25 de ani, orice diferenta regionala: domnia sa a spulberat decorul conflictual si metafizic al Mioritei pentru a ne muta, pe toti, la bloc.
De asta - sau si de asta - e pozitiva Uniunea Europeana. Numai ea, cladita pe principiul crestin-democrat al subsidiaritatii, a reusit sa corecteze deriva cronic-absolutista a masinariilor statale de uniformizat cetateni. Gratie procesului ei constructiv, de tensiune federalista, statele continentului s-au inmultit, s-au descentralizat, le-au lasat "regiunilor" dreptul de a colecta impozite si de a se dezvolta cum cred ca e mai bine, au devenit mai permeabile fata de vecini, au preluat imigranti si au demontat, printr-o noua pedagogie, stravechea idee ca tot ce misca in afara granitelor nationale tine de cea mai odioasa barbarie. Toata aceasta metamorfoza exorcizanta s-a sprijinit pe "difuzarea" puterii statale, pe filtrarea ei treptata dinspre Centrul Decizional Unic spre retelele asociative articulate ca foruri de consultare si concertare.
Trecem si noi, de 15 ani, printr-un fenomen similar. Dar mentalitatea asistentialista, instapanita pana la dementa si handicap, moare greu. Dialogul Stat-ONG seamana mai degraba cu un menuet prost condus, decat cu o pasionala imbratisare amoroasa. E ceva de opereta in esafodajul democratic pe care-l inaltam laborios si exista probabil inca o majoritate de romani pentru care profesionalizarea armatei, demilitarizarea politiei, controlul parlamentar al serviciilor secrete, libertatea electorala, avertizarea timpurie a guvernelor de catre organizatiile civice, privatizarea monopolurilor sau procesele pe care "Romania" le tot pierde la CEDO compun un tablou apocaliptic. Aceasta majoritate are dreptate: asistam, efectiv, la sfarsitul unei lumi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
