Au trecut şaisprezece ani de când Grace a fost închisă, la vârsta de numai şaisprezece ani, pentru uciderea cu sânge rece a stăpânului ei, domnul Thomas Kinnear, şi a menajerei/concubinei sale, Nancy Montgomery. Presupusul ei complice la crime, James McDermott, a primit pedeapsa capitală fiind spânzurat pe 21 noiembrie 1843. Dar, cum au existat voci care să susţină nevinovăţia lui Grace, condamnarea ei a fost comutată în închisoare pe viaţă. După un interval de timp petrecut la Azilul de nebuni, autorităţile decid că Grace nu este nici nebună, nici periculoasă, cu toate că acum ea pretinde să nu-şi amintească nimic despre crime.
Margaret Atwood(n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie şi eseuri critice, traduse în zeci de limbi. A scris romane (Alias Grace, Povestea cameristei, Ochi-de-pisică, Oryx şi Crake, Asasinul orb, Femeia comestibilă etc.), volume de proză scurtă (Dancing Girls and Other Stories etc.) şi de poezii (The Circle Game, Interlunar, Morning in the Burned House, Eating Fire: Selected Poetry etc.), precum şi literatură pentru copii. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără Booker Prize, The Governor General's Award, Giller Prize, Premio Letterario Internazionale Mondello, Toronto Book Award, Sunday Times Award for Literary Excellence, Premio Príncipe de Asturias de las Letras. Este membră a Societăţii Regale din Canada, i s-a conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar şi titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor al Franţei. În prezent locuieşte la Toronto.
*
* *
Simon stă la masa de scris, ţinând un creion în gură şi uitându-se pe fereastră la apele cenuşii şi agitate ale lacului Ontario. De partea cealaltă a golfului se află insula Wolfe, numită aşa după faimosul general cântat în poezii, presupune el. Nu e o privelişte pe care s-o admire - e plictisitor de monotonă - dar, uneori, monotonia vizuală poate favoriza productivitatea intelectuală.
O rafală de ploaie se izbeşte în geam; nori joşi, zdrenţăroşi, aleargă deasupra lacului. Lacul însuşi se înalţă şi se coboară; valurile sunt trase la mal, apoi eliberate şi din nou trase; în timp ce sălciile se agită ca nişte capete pletoase şi verzi, plecându-se şi răsucindu-se. Ceva alb îi trece prin faţa ochilor: pare a fi eşarfa sau năframa unei femei dar, când se uită mai bine, vede că e un pescăruş zburând împotriva vântului. Dezordinea nepăsătoare a Naturii, îşi zice; dinţii şi ghearele lui Tennyson.
Nu mai simte nimic din încrederea plină de optimism de mai înainte. Dimpotrivă, acum a devenit neliniştit şi destul de descurajat. Motivul pentru care se află aici pare nefundat; dar e singura lui şansă în acest moment. Când a început să studieze Medicina, a făcut-o dintr-o încăpăţânare tipic tinerească. Pe atunci tatăl lui era un bogat proprietar de filaturi care se aştepta ca, în timp, Simon să preia afacerea; ceea ce coincidea cu înseşi aşteptările lui Simon. La început însă, avea s-o facă pe rebelul puţin; să rupă puţin hăţurile, să călătorească, să studieze, să-şi testeze calităţile în lume, dar şi în lumea ştiinţei şi a medicinei, care îl atrăsese dintotdeauna. Apoi avea să se întoarcă acasă cu un hobby căruia să i se dedice, dispunând şi de confortabila siguranţă a celui care ştie că nu trebuie să i se dedice pentru bani. E conştient că cei mai mulţi dintre valoroşii oameni de ştiinţă dispun de venituri private, care le oferă posibilitatea să studieze în mod dezinteresat.
Nu prevăzuse prăbuşirea tatălui său, şi nici a fabricilor sale de confecţii - nu-şi mai aduce aminte care a survenit mai întâi. În loc de o plimbare cu barca pe o apă liniştită, s-a trezit în mijlocul unei catastrofe maritime, agăţat doar de un catarg rupt în două. Altfel spus, a fost forţat să se bazeze numai pe propriile resurse, ceea ce, în perioada certurilor sale de adolescent cu tatăl său, susţinea că şi-ar fi dorit.
Fabricile au fost vândute, la fel ca şi casa impozantă în care copilărise, laolaltă cu, are uneori impresia, întreaga suită de servitori - cameristele, bucătăresele, şi acel cor, mereu schimbător, de fete şi femei zâmbitoare cu nume ca Alice sau Effie, care i-au răsfăţat dar şi dominat copilăria şi adolescenţa. Miroseau a căpşuni şi sare; aveau părul lung şi buclat când şi-l despleteau, sau doar una dintre ele îl avea aşa; posibil că era Effie. Cât despre moştenirea lui, aceasta e mai mică decât îşi imaginează mama lui, iar cea mai mare parte din venit merge la ea. Ea trăieşte cu impresia că duce o viaţă la scară redusă, ceea ce-i adevărat dacă e să ne gândim la amploarea de la care au fost reduşi. Are impresia că face sacrificii pentru Simon, iar el nu vrea s-o deziluzioneze. Tatăl său se realizase prin forţe proprii, dar mama lui fusese construită de alţii, iar asemenea edificii sunt de-o fragilitate notorie.
Aşa încât, în acest moment, înfiinţarea unui azil privat este peste posibilităţile lui. Pentru a putea strânge bani pentru el, ar trebui să poată veni cu ceva nou, o descoperire sau un tratament diferit, într-un domeniu care e deja aglomerat şi, de asemenea, foarte agresiv. Poate că atunci când îşi va fi făcut un nume, va putea să profite de pe urma lui. Dar fără a-şi pierde controlul: trebuie să rămână liber, absolut liber să-şi poată urma propriile metode, odată ce se va fi decis care sunt acelea. Are să scrie un prospect: încăperi mari, prietenoase, bine aerisite şi dispunând de un sistem de canalizare adecvat, pe o proprietate întinsă, care să beneficieze şi de un pârâu în apropiere, întrucât susurul apei face bine la nervi. Are să tragă linie când vine vorba de maşinării şi alte ciudăţenii: nu vrea să audă de dispozitive electrice sau de magneţi. E adevărat că publicul american este fără excepţie impresionat de asemenea noţiuni - oamenii tind să aprecieze tratamente care presupun acţionarea unei manete sau apăsatul unui buton - dar Simon nu are încredere în eficacitatea lor. În pofida tentaţiei, trebuie să refuze să-şi compromită integritatea.
În momentul de faţă, totul e doar un vis nebunesc. Dar trebuie să aibă un proiect cât de cât, o hârtie de fluturat în faţa mamei sale. Ea are nevoie să creadă că fiul ei se speteşte pentru un scop, indiferent cât de mult s-ar opune ea acestuia. Bineînţeles, ar putea oricând să se căsătorească pentru bani, cum şi mama lui a făcut odată. Şi-a vândut numele de familie şi relaţiile pentru o movilă de bănuţi noi, proaspăt ieşiţi din monetărie şi acum este mai mult decât dispusă să-i aranjeze şi lui ceva similar: asemenea negocieri au devenit din ce în ce mai frecvente între familiile de aristocraţi europeni scăpătaţi şi milionari americani parveniţi şi nu le sunt străine nici celor din Loomisville, Massachusetts, chiar dacă la o scară mai mică. Se gândeşte la dinţii ca nişte lopeţi şi la gâtul de raţă al domnişoarei Faith Cartwright şi simte cum i se face pielea de găină.
Îşi consultă ceasul: micul dejun se lasă din nou aşteptat. Îl mănâncă în cameră, unde îi este adus în fiecare dimineaţă, purtat pe o tavă de lemn de Dora, fata în casă a gazdei la care stă. De fiecare dată, Dora trânteşte tava zgomotos pe măsuţa din capătul îndepărtat al camerei, unde, odată ce ea a ieşit, Simon se aşază să-l devoreze, în întregime ori cel puţin acele părţi pe care le bănuieşte a fi comestibile. Şi-a luat obiceiul de a scrie înainte de micul dejun, la cealaltă masă, mai mare, astfel încât să fie văzut aplecat asupra hârtiei şi să nu trebuiască să-i întâlnească privirea.
Dora e voinică, cu o faţă puhavă şi cu o gură mică, cu colţurile lăsate, asemenea unui copil dezamăgit. Sprâncenele ei negre se unesc deasupra nasului, ceea ce lasă impresia unei încruntări permanente ce exprimă un sentiment de ultragiere dezaprobatoare. Este evident că detestă să fie fată în casă; Simon se întreabă dacă există ceva ce i-ar plăcea să fie. A încercat să şi-o imagineze în postura de prostituată - adesea recurge la acest joc mental cu diferite femei pe care le întâlneşte - dar nu-şi poate imagina ca vreun bărbat să fie dispus să plătească pentru serviciile ei. Ar fi ca şi cum ai vrea să plăteşti să fii călcat de trăsură, pentru că şi în cazul în care ai apela la serviciile ei, pericolul pentru sănătate ar fi la fel de mare. Dora e o creatură bine făcută, care ar putea rupe cu uşurinţă spinarea unui bărbat doar cu coapsele, pe care Simon şi le imaginează ca pe doi cârnaţi fierţi, cenuşii la culoare şi plini de perişori scurţi asemenea unor curcani pârliţi; şi enorme, fiecare de mărimea unui porcuşor.
Dora îi întoarce antipatia. Se comportă ca şi cum ar fi convinsă că a închiriat cele două camere cu singurul scop de a-i cauza ei probleme. Îi pătează batistele şi îi apretează în exces cămăşile, returnându-i-le cu nasturii lipsă, pe care, fără îndoială, tot ea îi rupe cât mai des cu putinţă. A ajuns până la a o suspecta că-i arde pâinea prăjită şi-i fierbe oul la maxim, în mod deliberat. După ce îi azvârle tava pe masă, strigă la el, "Uite mâncarea", ca şi cum i-ar vorbi unui porc, apoi iese călcând apăsat, închizând uşa în urma ei, într-un fel care cu greu nu s-ar numi izbitură.
Simon a fost alintat de servitori europeni, care se nasc ştiind foarte bine care le este locul; încă mai are probleme în a se reacomoda cu demonstraţiile resentimentare de egalitate, atât de frecvent practicate pe coasta de est a oceanului. Cu excepţia Sudului, bineînţeles, dar acolo nu se duce.
În Kingston, există şi camere mai bune de închiriat decât acestea, dar nu intenţionează să plătească mai mult pentru oricare dintre ele. Cele pe care le-a luat sunt îndeajuns de bune pentru perioada scurtă de timp pe care intenţionează s-o petreacă aici. De asemenea, are avantajul că nu mai există alţi chiriaşi, iar pentru el intimitatea e importantă. La fel şi liniştea, atât de necesară pentru a gândi. Casa e din piatră, răcoroasă şi plină de umezeală; dar, prin firea lui, - probabil aici se vede moştenirea Noii Anglii - Simon simte un oarecare dispreţ pentru confortul material; ca student la Medicină, se obişnuise cu o austeritate aproape monahală şi cu ideea de a lucra ore în şir în condiţii dificile.
Se întoarce spre masa de lucru. Dragă mamă, începe să scrie. Îţi mulţumesc pentru lunga şi informativa ta scrisoare. Mă simt foarte bine şi fac progrese considerabile aici în studierea bolilor nervoase şi cerebrale printre elementele criminale, progrese care, dacă vor reuşi să găsească cheia acestor boli, vor însemna deschiderea unui drum lung către ameliorarea...
Nu poate continua aşa; se simte ca un impostor. Dar trebuie să scrie ceva, ori mama lui va presupune că s-a înecat, că a murit subit de ftizie sau că a fost călcat de hoţi. Vremea e întotdeauna un bun subiect de conversaţie; dar nu poate scrie nimic despre vreme pe stomacul gol.
Din sertarul biroului scoate o cărţulie ce datează de la momentul crimelor şi care i-a fost trimisă de către reverendul Verringer. Conţine confesiunile lui Grace Marks şi ale lui James McDermott, precum şi o versiune prescurtată a procesului. Coperta înfăţişează o gravură a lui Grace, care ar putea uşor trece drept o eroină dintr-un roman sentimental; avea doar şaisprezece ani la acel moment, dar femeia din desen arată măcar cu cinci ani mai în vârstă. Umerii îi sunt înfăşuraţi într-un şal; borul bonetei îi înconjoară capul asemenea unei aureole întunecate. Are nasul drept, gura fină, expresia feţei trădează un sentimentalism convenţional - acea melancolie searbădă a unei Magdalene cu ochii mari, uitându-se în gol.
Lângă ea, se află o altă gravură, înfăţişându-l pe James McDermott, cu o cămaşă cu guler înalt după moda vremii, cu părul pieptănat în faţă, amintind de Napoleon şi sugerând impetuozitate. Faţa îi este încruntată, gânditoare, gen Byron; semn că probabil artistul îl admira.
Puţin mai jos, într-o caligrafie frumoasă, scrie: Grace Marks, alias Mary Whitney; James McDermott. Aşa cum au apărut în faţa tribunalului. Acuzaţi de uciderea domnului Thomas Kinnear & a lui Nancy Montgomery. Dacă n-ar fi portretele celor doi, pe ansamblu, desenul seamănă izbitor de bine cu o invitaţie de nuntă; sau cel puţin ar putea semăna.
Când s-a pregătit pentru prima lui întrevedere cu Grace, Simon n-a pus prea mare bază pe înfăţişarea ei din desen. Trebuie să fie destul de schimbată acum, îşi spusese el; mai neîngrijită; mai puţin stăpână pe sine; mai aproape de imaginea cuiva care cere ajutor; care poate chiar e nebună. Un gardian l-a condus în celula ei temporară, închizându-l înăuntru, cu ea, nu înainte de a-l preveni că e mai puternică decât pare şi că ar putea să-i tragă o muşcătură urâtă, aşa că să strige după ajutor dacă devine violentă.
Imediat ce-a văzut-o, Simon a ştiut că aşa ceva nu se va întâmpla. Lumina dimineţii cădea pieziş printr-o ferestruică amplasată foarte sus pe perete, luminând colţul unde stătea ea. Liniile simple şi claritatea unghiulară evocau o imagine aproape medievală: o călugăriţă într-o mânăstire, o fecioară întemniţată într-un turn, aşteptând ziua de mâine, când va fi arsă pe rug sau, dacă nu, cavalerul care să o salveze în ultimul moment. Fiecare detaliu era la locul lui - femeia redusă la tăcere, fusta pocăinţei căzându-i drept până jos la picioare, care cu siguranţă îi erau desculţe; salteaua de paie de pe duşumea; încovoierea şovăitoare a umerilor; braţele pe lângă corpul subţire, şuviţele lungi de păr castaniu ieşindu-i de sub ceea ce părea, la prima vedere, o cunună de flori albe şi, în special, ochii, mari, uriaşi, pe faţa palidă, dilataţi de frică sau de rugi nerostite. Simon văzuse multe isterice la Salpêtrière, în Paris, care semănau foarte bine cu ea.
A abordat-o cu calm şi zâmbitor, înfăţişând imaginea unui om binevoitor - ceea ce nu era deloc fals, pentru că ceea ce simţea în acel moment era bunăvoinţă. Era important să convingi asemenea pacienţi că, cel puţin tu, nu crezi că ei sunt nebuni, deoarece ei înşişi n-au crezut-o niciodată.
Dar apoi Grace a făcut un pas în faţă, ieşind din lumină, iar femeia pe care o văzuse acolo cu o secundă înainte a dispărut într-o clipită. În locul ei apăruse acum o alta, mai înaltă, cu umerii mai drepţi, mai sigură pe sine, îmbrăcată în uniforma standard a deţinuţilor penitenciarului, cămaşă şi fustă albă cu dungi albastre, iar în picioare, pantofi obişnuiţi. Nici părul nu era chiar atât de dezordonat, cea mai mare parte a lui fiind îndesat sub scufia albă de pe cap.
E adevărat că ochii îi erau neobişnuiţi de mari, dar nici pe departe ai unei nebune. În schimb, îl evaluau la modul deschis, ca şi cum ar fi contemplat subiectul unui experiment neexplicat, ca şi cum nu ea, ci mai degrabă el s-ar fi aflat sub observaţie.
Amintindu-şi scena, Simon tresare. M-am complăcut în starea aceea, îşi spune. Imaginaţia şi fantezia. Trebuie să mă limitez la a observa. Trebuie să avansez cu precauţie. Un experiment valid trebuie să aibă rezultate verificabile. Trebuie să rezist melodramei şi unui creier supraîncălzit.
De undeva de dincolo se aude cineva bodogănind, apoi un ciocănit dur în uşă. Trebuie să fie micul lui dejun. Se întoarce cu spatele, simţind cum gâtul i se retrage sub guler, asemenea unei ţestoase, se aude spunând "Intră" şi în secunda următoare uşa se izbeşte de perete.
"Uite mâncarea!", zbiară Dora. Tava este trântită cu zgomot pe masă, după care femeia mărşăluieşte afară, trântind uşa după ea. Simon are o viziune trecătoare şi total neaşteptată cu ea, atârnând cu capul în jos, în vitrina unei măcelării, umplută cu căţei de usturoi şi acoperită de-o crustă, asemenea unei şunci glazurate. Asocierea dintre idei este cu adevărat remarcabilă, îşi spune el, odată ce începe să sesizeze felul în care aceasta operează în cadrul propriei sale minţi. Dora - Porc - Şuncă, de exemplu. Pentru a ajunge de la primul termen la al treilea, al doilea termen este esenţial; în timp ce, de la primul la al treilea, saltul nu este semnificativ.
Ar trebui să-şi facă undeva o notiţă: termenul median este esenţial. Poate că un nebun este pur şi simplu acel cineva pentru care aceste trucuri asociative ale creierului trec dincolo de linia ce separă literalul de ceea ce este doar fantezie, aşa cum este posibil să se întâmple în cazul celor bolnavi de friguri şi al celor aflaţi în transe somnambulice sau sub influenţa unor anumite medicamente. Dar care este acest mecanism? Pentru că trebuie să fie unul. Oare cheia se găseşte în nervi, sau chiar în creier? Pentru a se produce nebunia, ce trebuie să fie mai întâi afectat şi în ce fel?
Micul său dejun trebuie că a început să se răcească de-acum, dacă nu cumva Dora a avut grijă de asta înainte de a i-l aduce. Face un efort să se ridice de pe scaun, eliberându-şi picioarele lungi de sub masă, se întinde, cască şi se duce la masa cealaltă. Ieri, oul lui arăta ca o gumă, se plânsese de acest lucru gazdei, palida doamnă Humphrey, şi ea trebuie s-o fi admonestat pe Dora, pentru că azi, oul este atât de moale, încât gălbenuşul pare aproape crud, având şi o vagă tentă albăstruie asemenea unui glob ocular.
Blestemată femeie! îşi zice. Morocănoasă, brutală, ranchiunoasă, o minte ce există la un nivel sub-raţional, însă vicleană, alunecoasă, evazivă. N-are nici o şansă s-o reducă la tăcere. E ca un porc din acela plin de unsoare.
Pâinea prăjită îi trosneşte între dinţi ca o plăcuţă de ardezie. Dragă mamă, îşi compune el scrisoarea în minte. Vremea aici e foarte frumoasă, zăpada aproape s-a topit, primăvara se simte în aer, soarele încălzeşte apele lacului şi deja vârfurile puternice ale…
Ale cui ? Niciodată nu s-a priceput la flori.
Din volumul în pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză şi note de Nicoleta şi Florin Irimia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
