Una dintre cele mai persistente obsesii ale practicienilor si, deopotriva, ale teoreticienilor scenei romanesti este teatrul alternativ. Hazul chestiunii consta in aceea ca, desi feluritele colocvii si dezbateri ce-i sunt dedicate de peste un deceniu incoace au starnit controverse aprige, ba chiar au stricat prietenii vechi, preopinentii nu izbutesc sa se puna de acord nici macar in privinta notiunii de teatru alternativ. Pentru unii, asta inseamna spectacole in spatii neconventionale; pentru altii, spectacole finantate din surse nebugetare; pentru altii, in fine, spectacole pur si simplu "altfel".
Cum anume "altfel" aproape ca nici nu mai conteaza - totul e ca omul (sau chiar institutia) sa se poata lauda ca a iesit din "tipare", tiparele acestea fiind in genere sinonime, pentru "alternativi", cu sala obisnuita, repertoriul clasic, vorbirea scenica inteligibila, raportul traditional actor-spectator si celelalte vechituri de acelasi soi. Pe alocuri si la rastimpuri, furia asa-zicand iconoclasta atinge punctul de fierbere, acela de unde lucrurile se vad doar in alb si negru, fara nici o nuanta intermediara: e alternativ - e bun; nu-i alternativ - e prost. Cum spuneam, insa, nimeni nu stie exact ce este si ce nu este alternativ.
Un fel de teatru alternativ s-ar spune ca practica, de pilda, Compania D'Aya, alcatuita din tineri artisti (nu aceiasi tot timpul) care isi tin spectacolele pe unde gasesc spatii libere (de catava vreme s-au "impamantenit", pare-se, la Laptaria lui Enache din cladirea Teatrului National) si isi iau banii de unde gasesc suflete - si mai ales buzunare - sensibile. Una dintre cele mai recente productii ale lor, semnata regizoral de Chris Simion, intemeietoarea si animatoarea trupei, este Si caii se impusca, nu-i asa?, o adaptare pentru scena (nu ni se spune de cine infaptuita) a romanului omonim de Horace McCoy sau, poate, a scenariului filmului omonim, realizat in 1969 de Sydney Pollack. Intreprinderea nu s-a aratat deloc lesnicioasa, pentru ca a concentra in circa doua ore de spectacol o istorie care dureaza pe ecran cateva zile si care arata extenuarea progresiva a unor cupluri vanand, intr-un maraton de dans, premiul ce va transforma in realitate "visul american", ba mai mult, a infatisa aceasta extenuare ramanand in permanenta sub ochii spectatorilor e o incercare mult peste puterile proaspetilor artisti. Mai ales lipsa de vitalitate a perechii "principale" (Antoaneta Cojocaru - Tudor Aaron Istodor), in comparatie cu energia supraumana a "moderatorului" devenit, pe scena, femeie si jucat vulcanic de Maia Morgenstern, dezechilibreaza spectacolul, obturand, totodata, si sensul mai adanc al povestii. Altminteri, tentativa ramane laudabila.
Alt fel de alternativa s-a decis sa "atace", dupa toate semnele, Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviste, venit intr-un scurt turneu bucurestean cu doua recente productii: Frida. Impresii de Mc Ranin si Brancusi. Sarutul de Horatiu Mihaiu. Nu l-am vazut decat pe primul, dar ceea ce stiu despre stilul de teatru al lui Horatiu Mihaiu, artist vizual (adica scenograf, arhitect, plastician - plus regizor) plin de fantezie, ma face sa cred ca intre ele exista numeroase asemanari, cel putin in privinta mijloacelor de expresie si a procedeelor narative. Inlocuind cuvantul prin imagine si miscare, Frida. Impresii vrea sa reconstruiasca scenic biografia fascinanta a Fridei Kahlo (1907-1954), pictorita mexicana a carei casatorie cu faimosul Diego Rivera a insemnat pentru cei doi o continua infruntare pe plan nu numai artistic, ci si uman. Desi programul de sala nu contine nici o precizare in acest sens, am banuiala ca scenariul spectacolului se intemeiaza pe scenariul filmului Frida (cu Salma Hayek), candidat, daca nu ma insel, si la Oscar, acum vreo trei ani. Frumos ca "aspect" (Mc Ranin este, la randul sau, un talentat scenograf), convingator coregrafiat de Hugo Wolff si corect "performat" de tanara echipa targovisteana, din care se detaseaza net, in rolul Fridei, Mara Opris (sper sa nu gresesc, fiindca nicaieri nu se preciza cine ce joaca), spectacolul are, cred eu, cusurul esential de a fi, pentru un spectator neinformat temeinic dinainte, aproape cu totul de neinteles - iar pentru asta nu era neaparat nevoie de cuvinte: o dramaturgie clara a mizanscenei ar fi fost de-ajuns.
Tot in zona alternativei mute, ca sa zic asa, se poate inscrie si Balul Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, regizat de Radu Alexandru Nica. Inspirat, si el, dintr-un scenariu de film - celebrul Ballando (Balul) de Ettore Scola -, desi realizatorii dau ca sursa productia unei trupe frantuzesti (la urma urmei, de ce nu?), spectacolul sibian are ambitia de a nara, exclusiv prin intermediul muzicii, coregrafiei si costumelor, aproape un secol de istorie romaneasca, de prin anii 1920 si pana dupa revolutia din 1989. Ambitia era stimabila, iar Radu Alexandru Nica ar fi avut, in ciuda tineretii, forta si talentul de a o realiza, daca... daca, pur si simplu, ar fi lucrat mai mult si mai aplicat. Caci o asemenea rigoare a compozitiei pretinde, fara putinta de rabat, o rigoare pe masura a documentarii; nu merge, cu alte cuvinte, sa vorbesti despre anii 1940 in Romania si sa infatisezi un SS-ist omorand evrei prin restaurante, cand - de ce sa ne plangem? - am avut si noi legionarii nostri, dupa cum nu merge nici sa evoci anii 1950 prin melodii mai vechi cu un deceniu. (Cata vreme inca mai traiesc oameni care au "apucat" acele timpuri, oricum, nu merge...) Dincolo de asta, spectacolul pune in valoare trupa tanara a Nationalului sibian, aflata in notabil progres profesional. Pot aceste montari (si altele, asemenea lor) sa ofere o alternativa reala? Desigur, intrebarea-cheie ar fi: la ce?
P.S.: Astazi, Dumitru Solomon ar fi implinit 75 de ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
