Daca toamna se numara bobocii, vara se trec in revista rezultatele din timpul anului. Reusitele si esecurile sunt analizate la rece, in absenta stresului zilnic din timpul stagiunii. Mihaela Stanciu este unul dintre artistii lirici tineri cu o prezenta de impact pe scena Operei Nationale din Bucuresti, o voce cu adevarat demna de luat in seama...
- Ne gasim deja in plina vacanta si, desi cortina a cazut de ceva vreme, te voi intreba totusi cum ai incheiat stagiunea 2005-2006?
- Cred ca am obtinut rezultate destul de bune. Am avut parte de spectacole suficiente si destul de variate, incepand cu Rigoletto de Verdi, continuand cu Lucia di Lammermoor de Donizetti si terminand cu Motanul incaltat de Cormel, a carui premiera a avut loc in primavara acestui an. Ultimul mare eveniment al stagiunii 2005-2006 l-a reprezentat insa Traviata, capodopera verdiana in care am interpretat rolul titular al Violetei, avand bucuria sa-i am ca parteneri pe maestrul Eduard Tumagian si pe Marius Manea. A fost un spectacol foarte reusit, iar reactia pozitiva a publicului a fost pe masura.
- Mai concret, as vrea sa-mi vorbesti putin, despre satisfactiile si - de ce nu? - insatisfactiile pe care le-ai avut de-a lungul acestei perioade.
- Satisfactii au fost destule, mai ales in spectacolele cu Lucia di Lammermoor si Traviata. Pot spune ca nici rolul Cotosmanul din Motanul incaltat nu mi-a displacut. In ce priveste insatisfactiile (eu le-as numi, mai curand, nemultumiri), m-a intristat oarecum faptul ca, fata de stagiunile anterioare, am fost nevoita sa accept faptul ca voci de o slaba calitate sa imi sufle - din considerente mai degraba extraprofesionale - spectacole de premiera.
- Vorbeai cu destula tristete, la un moment dat, despre institutia impresariatului artistic. De fapt, ce reprezinta aceasta in momentul de fata?
- Impresariatul muzical de la noi, in momentul de fata, nu se bazeaza numai pe criterii profesionale. Exista si altfel de "argumente" care conteaza, binecunoscute, de altfel. Asa incat nu este de mirare de ce oameni cu slabe performante au reusit sa cante totusi pe scene importante de peste hotare. Nu vreau sa nominalizez, dar exista la ora actuala mult prea multi tineri care, desi nu exceleaza, ajung totusi sa evolueze in spectacolele unor teatre prestigioase, in vreme ce altii, cu siguranta mai talentati, sunt siliti sa se impace cu situatia - nu usor de acceptat! - de a canta in spectacole ce nu reusesc sa le puna in valoare calitatile artistice si tehnice.
- Faptul ca un artist tanar, ca tine, de exemplu, nu are impresar reprezinta o frana in calea afirmarii sale?
- In tot cazul, nu este usor deloc. Sunt solista din 1995, am fost plecata din tara, am castigat concursuri internationale, dar totul cu mari eforturi. E foarte greu sa te vinzi singur. Trebuie sa ma gandesc in permanenta la lucrurile pe care trebuie sa mi le aranjez fara nici o intermediere,
sa-mi creez parghiile necesare si relatiile care sa ma poata propulsa. Cred insa in Dumnezeu si, cateodata, norocul ma ajuta. Asa s-a intamplat anul acesta, de pilda, cand am reusit sa obtin trei colaborari cu Radiodifuziunea Romana: prima cu Carmina Burana, in care i-am avut colegi - de aici, de la Opera Romana - pe Valentin Racoveanu si pe Stefan Ignat, sub bagheta marelui dirijor bulgar Nacev; a doua a fost Missa in Do minor, o lucrare cu totul speciala, cu parti descoperite de curand (pe care Mozart le scrisese, dar nu le introdusese in varianta indeobste cunoscuta pana astazi), cu maestrul Pompei Harasteanu si cu tenorul mexican Hector Lopez. A treia colaborare - un dar ceresc, pe care l-am primit in Saptamana Mare - dateaza din Vinerea Patimilor, cand am cantat Ultimele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce de Haydn. Pentru publicul meloman a fost un eveniment cu adevarat inaltator, iar pentru mine a fost impresionant, fiindca exact la ora in care in toate bisericile noastre se savarsea slujba Prohodului, la Radio se transmitea - in direct - acest extraordinar spectacol. Am aflat ulterior ca oamenii pendulasera practic intre biserica si sala de concerte a Radiodifuziunii. Intorcandu-ma insa la chestiunea impresariatului artistic, sunt de parere ca e bine sa ai pe cineva care...
sa-ti faca publicitate. Altfel, esti pus, nu de putine ori, in situatii delicate. Asta pentru ca, de un anumit numar de ani, se petrece urmatorul fenomen: persoane care ar avea o putere decizionala, care ar avea capacitatea de a promova valori ale artei cantului vin la spectacole, ii asculta pe interpretii valorosi, ii lauda, dar atunci cand vine vorba de a-i ajuta, de a-i promova, incep sa bata in retragere sau au o atitudine complet indiferenta. Adevarul este ca, de un anumit numar de ani, cei care se ocupa cu impresarierea artistica nu au habar de arta in general si de muzica in special.
- Ai cantat si peste hotare. Cu ce rezultate?
- Trebuie sa se stie ca in Occident nimeni nu te primeste cu bratele deschise, iar in privinta celor veniti din partea rasariteana a Europei, occidentalii au o atitudine chiar ostila. Trebuie sa fii foarte bine pregatit din punct de vedere profesional ca sa poti spera ca ti se va recunoaste valoarea. Am cantat, intr-adevar, peste granita si am fost foarte apreciata pe toate scenele pe care am evoluat, in Franta, in Germania, in Ungaria si chiar in Japonia, in ciuda faptului ca, la inceput, atitudinea fata de mine nu era tocmai prietenoasa.
- Vorbeai mai devreme despre roluri care pun in valoare o voce, un artist. Ce rol consideri ca ti se potriveste cel mai bine, ca te defineste, daca pot spune asa?
- N-as putea sa alcatuiesc un top al rolurilor pentru care am o anumita preferinta, dar, daca ar fi sa fac totusi o clasificare, m-as opri la rolul Lucia di Lammermoor, care mi-a adus cele mai mari satisfactii. Este rolul pe care l-am jucat si cantat cel mai des si evident ca a avut timp, cum se spune in lumea artistilor lirici, sa se aseze. In ce priveste compozitorul preferat, voi raspunde fara sa clipesc: Mozart.
- Vacanta a ajuns deja la jumatate. Evident, urmeaza o intrebare fireasca: ce astepti de la urmatoarea stagiune?
- Nimic mai mult decat ceea ce am asteptat intotdeauna: ca profesionalismul si calitatea actului interpretativ sa fie repuse la locul pe care il merita. Este foarte necesara raportarea la o scara de valori autentica, mai ales in aceasta epoca plina de confuzie.
- Te referi cu mult scepticism la calitatea actului artisitic de la noi. De ce?
- Stii care este paradoxul? Desi omenirea beneficiaza de o cantitate de informatie de-a dreptul bulversanta, exista totusi o tendinta tot mai accentuata catre kitsch, o atractie de neoprit catre facil. Pot spune chiar ca pretentiile publicului spectator de opera au scazut dramatic, acesta nemaistiind sa aprecieze o voce de calitate, o interpretare muzicala rafinata, culmea, tocmai acum, cand spectacolele de opera au devenit relativ accesibile prin intermediul CD-urilor sau al DVD-urilor. Probabil ca de vina este lipsa unei educatii muzicale serioase, dat fiind faptul ca in scolile romanesti muzica este demult o Cenusareasa. Daca nu se face ceva in aceasta directie, riscam ca, peste un numar oarecare de ani, salile de opera sa fie aproape goale, pentru ca nu va mai avea cine sa aprecieze o muzica sau un spectacol de calitate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
