Ca semn de pretuire, am fost poftiti la masa nu in Trapeza, ci in Staretia manastirii. Era la vremea Postului Craciunului, bucatele erau neinchipuit de bune, la fel era si tuica cu schinduc (o iarba aromata lasata sa putrezeasca in sipurile cu tarie), la fel era si vinul manastiresc. Vorbeam cumpatat, asa cum se cuvenea, din cand in cand ieseam pe rand afara si fumam.
Intr-un rand, am iesit la tigara cu Ioan Flora. Cand am ostoit cu satisfacerea viciului comun, am decis sa facem o plimbare. Era noapte. Noapte neagra. Am apucat pe un drum, la intamplare; instinctul ne spunea ca vom gasi ceea ce, de fapt, cautam amandoi, fara s-o spuna niciunul: o carciuma unde sa bem vin prost, sa fumam, sa radem si sa vorbim tare, dupa pofta inimii. Am mers, unul langa altul, in tacere, cale de mai multi kilometri. Nici o lumina n-a stanjenit intunericul. Pana cand departe, in zarea din stanga, am descifrat un licar. Am lungit pasul si, intr-un tarziu, am ajuns. Era un soi de cabanuta/ ghereta de lemn. Inauntru era lumina si, mai mult ca sigur, era cald – geamurile erau atat de aburite incat nu puteam vedea nimic prin ele. Razbatea insa pana la noi o harmalaie devalmasita pe care o cunosteam prea bine. Am deschis usa si am intrat: Flora cel dintai, apoi eu. Mie mi s-au aburit subit ochelarii, asa ca m-am multumit sa aud cum brusc, ca si cum am fi apasat pe-un buton, s-a facut liniste. Deplina. Cu un alt simt valid am sesizat un miros greu, de tigara ieftina. Mana lui Flora mi s-a asezat pe umar, semn ca trebuia sa raman pe loc. Am ramas, dar de vazut nu vedeam, in continuare, nimic. "De unde veniti?" – s-a auzit o voce. Mana lui Flora m-a mai strans o data de umar, semn ca trebuia sa-mi tin gura. "De la manastire!" a raspuns Ioan. "Cu ce treburi pe-acolo?" – a continuat interogatoriul - "In ospetie!" "Da de unde sunteti?" "Din Bucuresti!" "Si ce meserie faceti?" Aici, Flora a raspuns rastit si apasat: "Poeti. Suntem poeti!". S-a starnit rumoare, iar eu am inceput sa descalcesc cate ceva prin ochelarii aburiti: era o incapere nici mare, nici mica, populata de oameni ai locului, barbati si femei, in haine de lucru, care sedeau asezati la cele vreo zece mese, beau si fumau. "Poeti?" a intrebat aceeasi voce care ne interogase si pana atunci. Am vazut, in sfarsit, si pe cel care vorbea: parea a ocupa locul cel mai bun, era mare cat Postul Craciunului, cu o fata aspra si nadusita si maini cat niste lopeti de dat zapada. "Precum am spus: poeti!" – a intarit Flora. Rumoarea a incetat si s-a asternut o liniste deloc bine-prevestitoare. Se vedea ca interlocutorul nostru isi pregatea cu grija urmatoarea replica. Iar cand aceasta a venit, n-a mai fost o intrebare, ci o porunca: "Atunci spune o poezie!" Avantat, Flora a declamat un poem. "Sa spuna si alalalt!" a poruncit seful. Alalalt eram eu. Tin minte ca le-am recitat din Esenin. "Stati la masa!" – a venit urmatoarea porunca. "Da-le sa bea!" – aceasta comanda era adresata carciumaresei, o femeie tanara care statuse pana atunci nemiscata in spatele tejghelei. Apoi, lucrurile au alunecat cu noapte cu tot si cu noi cu tot. Mesele au prins a se misca si tapinarii s-au aliniat, ca la scoala elevii, in banci. Flora si cu mine am fost asezati in fata, la o masa (iute asternuta cu un stergar) care inchipuia un soi de catedra. Carciumareasa a iesit pe usa din spate, usa care dadea in propria gospodarie, si a disparut o vreme. Cat timp a lipsit, la bar a oficiat maica-sa. Primeam de baut dupa pofta inimii si spuneam sau citeam poezii (aveam gentile ticsite cu carti de-ale noastre sau primite de la colegi). Uneori, vreo bucata le placea mai mult si venea rugamintea: "Mai zi-o odata p-aia cu...". O mai ziceam. Noaptea aluneca mai departe. Cand s-a intors, carciumarita a venit insotita de o copila, amandoua cu bratele incarcate: intr-o strachina odihnea in propria grasime un cocos bine rumenit, pe un fund de lemn aburea o mamaliga, iar in alta strachina lucea mujdeiul. Ritualul continua: in vreme ce unul dintre noi se infrupta din cocos, celalalt le vorbea, citea sau recita mesenilor. Apoi primul trecea la poezie si celalalt la cocos. Si tot asa.
Asta a durat toata noaptea. Rapusi, spre zori ne-am imbratisat si ne-am despartit. Am apucat calea intoarsa. Flora a scris un poem despre intamplarea asta, poem pe care l-a publicat in ultima lui carte, Dejun sub iarba. Eu mai zabovesc putin, sa mi-o mai amintesc. Pe amintirea asta ma sprijin, de atunci, de cate ori simt arsura zadarniciei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
