La ora amiezii, mai ales acum spre toamna, in lumina ei de miere, una dintre cele mai frumoase gradini din Bucuresti e aproape pustie. Izolata de tumultul orasului, tulburata numai de pasi rataciti si din cand in cand de un freamat al frunzelor din copacii care se incapataneaza sa nu se usuce, spre a nu deveni pretexte artistice prin vopsirea in albastru - asa cum sunt spoiti ceilalti -, gradina invita la vorbe rare, sorbituri si mai rare din paharul de bere, la taceri prelungi si la lene. Este insa acel tip de lene reconfortant, tonic, as zice superior.
Multi vor fi recunoscut in sumara descriptie anterioara gradina Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Fosta "La madam Candrea", fosta "La scriitori" sau, chiar mai timid si mai cu un aer de blasfemie, fosta "La tanti Miti", gradina si-a pierdut identitatea pas cu pas, adica nu mai are nume care sa functioneze ca un cod intre initiati.
Nu am auzit pe nimeni dintre scriitori sa-i zica "Il gattopardo" si doar foarte putini ii spun "La Suciu". E aici un paradox: cu cat a devenit mai frumoasa, mai linistita, mai dispusa unui aer de club cu membri putini, cu atat ea a fost mai ocolita de breasla. Pare cu atat mai de mirare cu cat, vreme de cateva ceasuri, la orele pranzului, preturile sunt mai mult decat rezonabile, snitelul cu cartofi natur pare a fi facut dupa aceeasi buna straveche reteta, iar dreptul de a-ti citi singur la masa presa, la a astepta - sau nu - pe cineva, a sta de vorba numai cu un singur comesean nu iti este violat de cate-un coleg ce vrea cu orice pret, ca in alte parti, sa nu-ti priasca berea, mancarea si confortul. Vad in pustietatea gradinii - filtrata de lumina aurie a verii si toamnei - parca un semn al amurgului propriei noastre bresle. Scriitorii incep sa se fereasca unii de altii de parca s-ar uri deplin si iremediabil. Demonul egoismului ii face tematori, daca, doamne, fereste, li se vor fura ideile, aura, daca vor transfera ceva din notorietatea lor celor cu care vor fi vazuti. Ii aud pe multi laudandu-se cu locurile populare unde adasteaza - terase de cartier (unii), localuri cu profil (chinezesc, arabesc etc. - altii).
Mi-e greu sa pricep in ce-ar consta farmecul unui pahar de vin, al unei beri baute cu oameni care, cel mai adesea, vad telenovele, asculta manele si citesc, cand citesc, Dan Brown. Sa fi saracit sau sa se fi imbogatit (era sa zic imburghezit) breasla noastra, de nici macar tentatia unor preturi mici sa nu mai functioneze? Observ la multi o schimbare teribila in a privi literatura: vorbesc de ea ca de o mica afacere pe care el, patronul sau, trebuie sa si-o administreze dupa toate regulile economiei de piata: ochii pe concurenta, obtinere de oarece profit, o adevarata obsesie de a nu pierde timp, cultivarea iluziei ca spiritul se administreaza ca un butic. A te tine cat mai departe si cat mai distant de breasla a devenit primul simptom al valorii scriitoricesti. Cat spirit balcanic e in aceasta atitudine de mimare a unei atitudini de lord englez cand inca mai tipa in tine mahalaua bucuresteana, satul risipit prin campie ori targusorul cu un singur reper - ulita mare!
Si mai dramatica este deteriorarea atmosferei de la Vila de la Neptun: farmecul noptilor petrecute pe terasa este doar o vaga amintire, sentimentul ca esti intre ai tai, uneori chiar acasa, a fost inlocuit cu indiferenta si chiar cu mitocania unora de a nu da si de a nu raspunde la salut (probabil ca asa se petrece cand traiesti la stana - te comporti ca ciobanii!), ideea de respect si de o subterana caldura sufleteasca s-a deteriorat, luand forme aberante chiar si in topismul lor - pretentia de a le sta numai la dispozitia lor oamenii care ne servesc (nici macar nu le pot spune chelneri sau ospatari, pentru ca, pentru mine, cei cativa pe care-i stiu de ani de zile mi-au devenit un fel de gazde la care imi petrec o parte din concediu). De la vorbitul cu gura pana la urechi la atitudinea cel mai ades agresiva (tolaniti cu picioarele desfacute pe scaune, afisandu-si pielea ca pe o camasa de firma pe care evident mai pot fi decorate si niste tatuaje), la zbieretele copiilor prost crescuti, parca indemnati sa-i tulbure pe ceilalti - totul te face sa te simti din ce in ce mai strain acolo. Habar n-am cine era doamna care zbiera in telefon probabil altei doamne: "Nu stiu, draga, nu am vazut niciun scriitor p-aici" in timp ce privea la noi (eram cu Dan Cristea si Gabriel Dimisianu la o masa, iar la cealalta se afla Daniel Cristea-Enache cu sotia), si nu faptul in sine de a nu fi recunoscut pe nimeni era jenant, ci atitudinea de toapa care ar fi vrut sa vada acolo pe scriitorii Mihaela Radulescu si Adriana Bahmuteanu. E pacat ca eforturile pe care le fac oamenii de la vila si Uniunea Scriitorilor de a pastra preturi modice, as zice acceptabile pentru orice scriitor, sa se intoarca prin efectul de bumerang al lipsei de educatie impotriva imaginii scriitorului roman. Daca nu-l respecti, daca nu-l respecti la el acasa, ma intreb ce mai cauti acolo - chiar daca tu insuti esti scriitor sau ruda de scriitor?
Oameni buni, stimati confrati, nu este obligatoriu sa ne iubim si sa ne pupam pe bot ca rusii dupa fiecare pahar de votca, nu este obligatoriu sa facem colhozuri si sovhozuri culturale spre a arata ca suntem o lume, o lume aparte. Totusi, vila de la Neptun este si de creatie, nu numai de odihna, iar cei carora mintea nu li s-a incretit vreodata sub impulsul cautarii unui raspuns nu au cum sa respecte (daca nu sa iubeasca) aceasta lume a creatiei. Nu lasati prostul-gust si mitocania sa va scoata din propria casa! E atat de frumoasa gradina de la USR, e atat de linistitoare livada de la Neptun!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
