Unii oameni lesina cand vad o picatura de sange. Altii, de care e plina literatura horror, lesina de placere. Intre aceste extreme ale sensibilitatii in materie, laborantul modern isi face treaba constiincios, vazand in continutul borcanaselor si eprubetelor sale doar obiectul unei curiozitati profesionale, pe care si-o satisface oarecum mecanic, in marginea rutinei zilnice. Altcineva are caderea sa interpreteze rezultatele: medicul specialist. Dar deraierile de la diverse valori-etalon ingaduie oricui sa "citeasca" disfunctionalitatile organismului cercetat cu seringa.
Nu stiu altii cum sunt (vorba lui Ion Creanga), dar eu mi-am facut obiceiul de a trece o data pe an pe dinaintea acului de seringa, cu o nepasare bine simulata si mult apreciata de doamnele laborante, care vad in persoana asezata pe scaunul torturii un barbat curajos. Lichidul de un rosu dens bolboroseste in seringa, apoi se muta in fiolele care-l asteapta pe policioara ca niste pui de bufnita cu gura larg deschisa. Dupa felul franc in care descriu operatia, isi poate da seama oricine ca nu lesin cand vad sangele, nici macar daca mi-e limpede ca-i chiar al meu. Dimpotriva, in momentele acelea ma straduiesc sa anticipez valorile unor teste cu nume tehnice mai mult sau mai putin uzuale (glicemie, transaminaze, colesterol, trigliceride, VSH si asa mai departe). Bineinteles ca am tot interesul sa mi le imaginez cat mai apropiate de standardele medicale admise pentru omul sanatos.
Ar fi gresit sa credem ca toate fapturile naturii sunt la fel de preocupate de rezultatele bune ale analizelor prin care trece sangele recoltat. Tantarii, de pilda, habar n-au de trigliceride, sau cat de importante sunt niste valori ale glicemiei sub cifra 120. Si, cu toate acestea, isi folosesc pe intrecute seringile lor pe cat de mici, pe atat de eficiente. Pompeaza lacom, analizeaza grabit cu echivalentul insectiform al papilelor noastre gustative si nu se lasa pana nu le vezi corpul subtire si transparent ajuns umflat si rosu, ca recipientul de pe masa de laborator. Ma rog, nu chiar atat de mare, fiindca speciile actuale de tantari sunt mult mai modeste ca dimensiuni decat cele pe care ni le dezvaluie fosilele paleontologiei, conservate in diverse bucati de chihlimbar.
Cu asta n-am spus totul. Mai exista lipitorile, perfect inzestrate si ele la capitolul ventuze bucale si sisteme de absorbtie performante. Mai exista liliecii-vampiri, care isi au laboratoarele prin junglele Amazonului si opereaza in special pe animale, fie vite, fie salbaticiuni. Dar aud ca-si exercita priceperea si pe om, cand le vine bine. Poate ca nu tot ce se povesteste despre ei e real, fiindca fantezia populara mai si infloreste lucrurile, avand resurse uimitoare in acest sens. Tot fantezia populara poate fi suspectata si de transferul proprietatilor vampirice la om, printr-o mare diversitate de de strigoi, despre care etnografii cu cercetari pe teren ne previn ca sunt reprezentari fabuloase si simbolice. Insa destui tarani din Maramures ar fi in stare sa jure ca au cunoscut personal un strigoi viu (bosorcoi), ori macar unul mort (moroi), sau vreun priculici, ori alte figuri nocturne dedate la suptul laptelui si al sangelui. Iar prin Oltenia, dupa cum atesta folcloristii din presa noastra de senzatie, se mai dezgroapa si astazi cate un cadavru suspect, ca sa i se infiga in inima parul ritualic, menit sa protejeze satul de raul raposatului fara odihna. Cand am comparat recipientele de laborator cu niste pui de bufnita flamanzi, n-am facut-o chiar la intamplare, ci amintindu-mi ca insusi Dimitrie Cantemir, in Descriptio Moldaviae, numeste specia fabulos-sangvinara descrisa mai sus prin termenul de "striga", iar striga, ca pasare a noptii, tot un fel de bufnita este.
Locul tuturor acestor harnici si fantastici recoltatori de sange este in literatura horror, unde ii putem vizita ca sa-i vedem la treaba, in ipostaze mai vechi sau recente, cat se poate de teribile. Ne putem amagi astfel cu impresia ca vampirii astia cu fata umana se misca doar prin spatiul lecturii, de unde, din fericire, n-ar putea ajunge in proximitatea noastra asa cum ajungem noi la ei. Ca specia umana n-are a face cu expresivele reprezentari din natura ale obiceiului pacatos. Mi-e greu, totusi, sa meditez in deplina liniste sufleteasca la expresii consacrate nu doar in limba romana, precum: cutare e un "bautor de sange", un altul (intr-o formulare ceva mai politizata) "suge sangele poporului", un al treilea "nu se mai satura de sange" etc. Ma rog, formule bine conservate in subteranele incalcite ale gandirii omenesti si care vin spre noi din cine stie ce timpuri nebuloase, cu obiceiurile si ritualurile lor. Limba e un instrument uluitor, conserva fapte de mult uitate pe traseu. Dar poate ca, din carcerele ei de cuvinte, le si tradeaza cand ti-e lumea mai draga si te crezi ajuns deja cu un picior in Paradis.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
