Teologia catolică, cu mult înainte de elaborarea acestor teorii reducţioniste, definise o doctrină a apariţiilor Fecioarei Maria. Acestea reprezintă "un miracol", conform uneia dintre definiţiile date de J. Forget, şi, ca atare, trebuie să fie considerate una dintre modalităţile prin care Dumnezeu intervine în istoria omenirii. Vechiul şi Noul Testament conţin numeroase relatări referitoare la apariţii: ale lui Dumnezeu (vorbim în acest caz despre teofanie), ale Sfântului Duh, ale îngerilor (angelofanie), ale lui Iisus Hristos după ce a înviat (în faţa Mariei Magdalena, a discipolilor din Emaus, în faţa apostolilor, şi a Sfântului Pavel pe drumul către Damasc). Apariţiile în cauză se prezintă sub forme destul de diverse. Biblia nu menţionează şi apariţii ale Fecioarei Maria. Dar istoria Bisericii relatează despre mii de asemenea cazuri, iar autorităţile ecleziastice au recunoscut, mai mult sau mai puţin oficial, autenticitatea unora dintre ele. Biserica admite, aşadar, posibilitatea apariţiilor Fecioarei în acelaşi mod în care recunoaşte posibilitatea unei vindecări miraculoase sau sursa divină de inspiraţie a Sfintei Scripturi. Cauza lor este unică: atotputernicia lui Dumnezeu. Teologia apariţiilor pune în lumină, de fapt, teologia miracolului în general: "o cauză cu o putere şi o înţelepciune infinită, care, prin ea însuşi sau prin cauze secundare, pe care le guvernează şi le animă cu propria energie, poate opera fenomene interioare sau exterioare, necesare unei apariţii sau unei viziuni, coordonându-le atât de perfect cu funcţionarea obişnuită a forţelor fizice încât ordinea lumii nu este câtuşi de puţin tulburată".
Aşadar, în teologia catolică, apariţiile Mariei sunt unul dintre mijloacele extraordinare prin care Dumnezeu se manifestă înaintea Bisericii şi a oamenilor. El a ales-o pe Fecioara Maria, mama lui Iisus, pentru că aceasta este o fiinţă privilegiată.
Maria fost concepută fără de păcat (dogma Imaculatei Concepţii), a dat naştere Fiului lui Dumnezeu rămânând fecioară prin mijlocirea Sfântului Duh şi, după moarte, trupul său nu a cunoscut degradarea (dogma Adormirii). Ea apare în istoria Bisericii sub o dublă titulatură: Maică a Domnului, fiinţă privilegiată, şi Mamă a Bisericii, care intervine în istoria acesteia prin intermediul apariţiilor şi prin alte mijloace. Ea este o Mediatoare, o intermediară între credincioşi şi Dumnezeu. Mijloceşte în favoarea celor mânaţi de credinţă, iar aceştia se pot ruga la ea ("Roagă-te pentru noi, cei care ne-am rugat la tine", spune invocaţia de pe Medalia Miraculoasă); îi protejează, îi vindecă şi, în acelaşi timp, poartă solia lui Dumnezeu. Persoanele care beneficiază de aceste apariţii sunt denumite în mod obişnuit martori - sau vizionari, fiindcă văd, la propriu, lucruri sau fiinţe care se sustrag observaţiei celorlalţi. Ceea ce văd aceste persoane poartă de obicei numele de viziune. De aici şi confuzia care poate fi făcută, la citirea anumitor scrieri mistice, între viziune şi apariţie. Este vorba, însă, de fenomene mistice diferite. Conform Sfântului Augustin (De Genesi ad litteram, 1. XII, cap. 6 şi următoarele), se disting în mod tradiţional trei categorii de viziuni: Viziunea intelectuală: se adresează exclusiv spiritului. "Este vorba despre o lumină vie, creată de Dumnezeu direct în partea spirituală a sufletului, care nu este însoţită de nicio imagine" (Fratele Michel de la Sainte Trinité). Este vorba despre o cunoaştere comunicată în mod supranatural, o vedenie a inteligenţei comunicată fără o imagine sensibilă.
Viziunea imaginativă (ori imaginară - termen care poate induce confuzii -, sau mai degrabă spirituală): este vorba despre o reprezentare sensibilă, creată de Dumnezeu direct în imaginaţia persoanei respective. Fără ca ochii, organe de simţ, să servească drept intermediar, de cele mai multe ori într-o stare de extaz, martorul vede derulându-se una sau mai multe imagini, forme sau simboluri. Viziunea Sfântului Ioan, în Apocalipsă, sau visele supranaturale aparţin acestei categorii.
Viziunea senzorială sau corporală: de această dată este vorba despre un obiect exterior subiectului, perceptibil cu ajutorul simţurilor. Martorul vede şi aude ceva sau pe cineva, putând, uneori, să şi atingă ceea ce vede. O persoană care beneficiază de o apariţie a Mariei are, deci, o viziune senzorială sau corporală, iar în acest sens putem folosi atât termenul viziune, cât şi pe cel de apariţie. Această viziune "este numită apariţie când raportarea se face la obiectul care se prezintă simţurilor, şi viziune dacă referirea se face la cei care percep obiectul manifestat" (J. Forget).
În primele două cazuri, viziunea "nu implică neapărat existenţa reală a obiectului perceput, în timp ce, în cazul apariţiei, îl implică". Se pune, aşadar, şi o altă problemă: sub ce formă apare obiectul perceput ca existând cu adevărat?
Odată admisă posibilitatea apariţiilor, teologii continuă să discute, în prezent, despre modul în care apare Sfânta Fecioară. Dilema este următoarea: "dacă martorii sesizează o «formă» exterioară lor, «obiectivă» şi sensibilă (dar în acest caz trebuie explicat motivul pentru care celelalte persoane prezente nu percep nimic…), sau dacă acţiunea supranaturală este exercitată direct asupra capacităţii lor de cunoaştere, mai precis cea obţinută prin simţuri…". Există mai multe explicaţii posibile. Prima: Fecioara nu este prezentă în trupul ei glorificat, în locul propriu-zis al apariţiei, ci Dumnezeu, în mod miraculos, acţionează direct asupra organelor de simţ ale martorului (vedere, auz, uneori miros şi atingere), ceea ce explică faptul că martorul are senzaţia unei prezenţe obiective. În ceea ce priveşte simţul văzului, ar trebui să acceptăm faptul că imaginea este imprimată de Dumnezeu pe retina martorului, pe tot parcursul viziunii. Ochii percep o realitate care, în mod normal, ar fi insesizabilă prin recurs la vedere. A doua soluţie: Fecioara este într-adevăr prezentă, la nivel exterior, în propriul său trup (care nu a cunoscut degradarea după moarte, deoarece, conform dogmei Adormirii Maicii Domnului, Maria s-a ridicat direct la ceruri). Dar "trupul, deşi real, se poate să nu-şi păstreze aparenţa naturală.
Astfel, după ce a înviat, Domnul Iisus Hristos i s-a arătat Mariei Magdalena sub înfăţişarea unui grădinar, iar discipolilor săi din Emaus sub aspectul unui călător. Şi totuşi trupul său real a fost cel văzut" (A. Poulain). O a treia rezolvare: în timpul apariţiilor ar exista o prezenţă exterioară Sfintei Fecioare, dar ea se manifestă sub forma unui "trup de împrumut", adică nu trupul cel ridicat la ceruri este vizibil, ci o formă potrivită nivelului de inteligenţă al celor în faţa cărora apare sau conform mesajului transmis. Această din urmă soluţie ne permite să înţelegem motivul pentru care, în cazul diverselor apariţii, descrierile făcute Maicii Domnului diferă după criterii precum vârsta, înălţimea, veşmintele, atitudinea sau gesturile.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Philobia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
