INTERVIU

Andra Rotaru: „Se scrie multă poezie foarte bună în România”/ de Stelian Ţurlea

15 mar 2013 Autor: Stelian Turlea

Andra Rotaru s-a născut la 5 ianuarie 1980 în Bucureşti. Este, în prezent, editor-coordonator la AgenţiadeCarte.ro, administrator al Societăţii de Gestiune a Drepturilor de Autor OperaScrisă.ro şi colaborator al mai multor reviste de cultură din ţară. Volume publicate: Într-un pat sub cearşaful alb, Editura Vinea, 2005 (volum distins cu premiul Iustin Panţa, Premiul Naţional „Mihai Eminescu” – Opera prima, premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Naţional „Tudor Arghezi”; tradus în limba spaniolă cu titlul En una cama bajo la sábana blanca, Bassarai Ediciones, 2008); Ţinuturile sudului, Editura Paralela 45, 2010; Lemur, Editura Cartea Românească, 2012. Poemele sale au fost incluse în numeroase antologii şi traduse. Bursieră ArtistNe(s)t – Reţeaua Centrelor de Rezidenţă pentru Artişti, la Tescani, în 2010. Bursieră CEC Artslink în America (Portland şi New York) în 2011.

 

- După admirabilul volum „Ţinuturile sudului” (Editura Paralela 45, 2010), iată unul intitluat “Lemur” (Editura Cartea Românească, 2012). Al treilea. Ce sunt lemurienii? Fiinţe fabuloase? Fantasme?Voci ale spiritelor, ca în mitologia romană? Ai mai răspuns acum vreo jumătate de an acestei întrebări. Insist...

- Nu am văzut vreodată aceste vietăţi în mediul lor natural, nici la vreo Grădină Zoologică. Dacă ar fi un volum autobiografic, întrebarea ar fi sunt eu un lemur? Iar cum adevărul poate fi întotdeauna privit printr-o lentilă deformatoare, iată, lemurii-lemurieni pot fi întrupaţi în tot ceea ce are legătură cu gestica, cu mişcarea, cu transformarea. De la voci, la senzaţiile unor prezenţe, de la contorsionările unor încheieturi, la zgomotul unor rotule frânte. Suntem nesiguri, uneori, şi de imaginea noastră într-o oglindă. Ne recunoaştem sau nu, iar dacă anumite părţi ale corpului sau detalii psihice ne-ar fi arătate trunchiat, ele s-ar potrivi şi altora. Depinde de nivelul de serotonină pe care-l alocăm ludicului de fiecare zi...

Volumul a prins contur la Tescani, la Muzeul Naţional George Enescu - Secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu”, în toamna lui 2010, unde am poposit pentru o lună, în cadrul unei rezidenţe ArtistNe(s)t. Am stat pe un domeniu imens, într-o cabană de lemn, înconjurată de câmpuri şi păduri. Fiecare dintre zgomotele specifice a trebuit să ia un chip, să fie integrat într-un fir logic. Şi, chiar şi aşa, nu am reuşit să prind decât frânturi din lumea care popula acel spaţiu. Noaptea mă trezeam cu sute de vietăţi pe mine, care îmi respirau în dreptul nărilor, apoi îmi adulmecau gleznele, pentru ca imediat să se retragă în bârnele de lemn ale cabanei. Nu le-am văzut chipul, doar le-am simţit. Iar zilele mi le petreceam în compania unor căţei supradimensionaţi, a unor mânji care tânjeau după bomboane şi alte dulciuri, a unor fiinţe care dispăreau pe măsură ce mă apropiam de ele. Pot să spun că niciodată nu am stat atât de mult cu ochii închişi, şi nu am văzut niciodată o lumină mai puternică.

 

- Ai avut un model sau e pură inspiraţie?

- Am avut intuiţii şi stări, pentru a înţelege cine populează cu adevărat spaţiul de la Tescani (în primă fază) şi cu cine îmi împart viaţa în acea toamnă. Pe măsură ce mă luau prin surprindere întâmplările, pe atât de mult încercam să le dau o formă, să le păstrez. Atunci a luat naştere numele personajului, lemur, şi am scris vreo 90 de pagini despre el, care se regăsesc acum în capitolul trei al volumului, pe o suprafaţă mult mai restrânsă.

O întâlnire excepţională în acea perioadă a fost cu Ana Cătălina Gubandru, performer şi coregraf, al cărei spectacol - “LAMUR (the most beautiful I can)” – a fost un nod în tot ceea ce a însemnat parcursul meu ulterior şi dorinţa de a explora o zonă necunoscută mie: coregrafia. Atunci când eu în lumea reală nu puteam să fac anumite lucruri simple sau să mă bucur de ceea ce era în jurul meu, o urmăream pe ea, într-o simbioză perfectă cu spaţiile şi animalele care ne înconjurau, un personaj în sine, cu care am rezonat. Ea a fost prima mea “lemuriţă”.

Însă corpul efectiv al personajului l-am găsit în altă parte a lumii, aşa cum îi şi stă bine lemurului meu scindat. M-a influenţat mult un coregraf întâlnit în America, Robert Tyree, cu care am discutat mult despre vocea lemurului despre care scriam, despre gestica unui animal, despre discurs şi fir narativ într-un spectacol de dans. Ne trimiteam înregistrări: eu cu poemele scrise în română, pe care el le asculta şi crea gesturi din sunetul vocii şi poemelor mele.

 

- Ioan Es Pop spunea că poezia din acest volum „e cutremurare pură şi nu permite tonurile moi şi călduţe”. De ce o poezie atât de gravă la un poet atât de tânăr?

- Mi se pare că nu am făcut vreun compromis, iar de aici poate tonalitatea mea specifică. Am redat lumea în care am trăit o perioadă de timp, pe care am văzut-o şi pe care am simţit-o. Otrava care s-a impregnat în lemur, dătătoare de viaţă sau toxică, am simţit-o fizic şi psihic şi eu. Depinde pe ce pui accentul atunci când citeşti: nu e nimic rău în a fi toxic pentru câteva momente, la fel cum, să fii prea optimist poate fi eronat în anumite situaţii. Gravitatea e bună, cine nu minte pe o tonalitate gravă şi cu zâmbetul pe faţă? Trick or treat…

 

- Volumul „Lemur” a fost adaptat de coregraful american Robert Tyeree şi spectacolul de dans a fost prezentat la Portland, Seattle, New York. Cum e să adaptezi pentru dans o poezie?

- Solicitant, intruziv, fascinant. Trebuie să ai acea luciditate rară pentru alegeri perfecte. Iar alegerile reuşite sunt acelea care te lasă, după vizionarea unei mişcări (în cazul meu), cu tahicardie. Sau, în urma unei prime discuţii, cu un nou proiect major şi motivant (în cazul lui).

- Orice poezie se poate transforma în spectacol sau în cazul tău e ceva special?

- Nu ştiu, depinde care sunt întâlnirile dintre artişti: mari, medii, inexistente... Nu de multe ori, un proiect bun are o finalzare dezastruoasă sau mediocră datorită nepotrivirii sau alegerilor derizorii dintre actanţi.

 

- După această carte ai primit, împreună cu Radu Vancu, premiul Tânărului poet al anului 2012. Simţi că te obligă în vreun fel această recunoaştere?

- De când am început scrierea volumului nu am avut în vedere faptul că m-ar interesa altceva în afară de a reuşi să creez mai multe finalităţi: o carte de poezie, de multe ori sfârşeşte (chiar dacă într-un mod excepţional, lăudată, apreciată epifanic etc.), prin a fi doar o carte. Care schimbă sau nu câte ceva în plan literar, care bucură câţiva oameni. Lemur are şi o altă finalitate: dacă el cade în mâinile unor persoane care pot crea împreună cu el un tandem gestual, atunci miza a fost atinsă. Iar acest lucru s-a întâmplat deja, am întâlnit acea persoană extraordinară care i-a dat un corp fizic, coregraful american Robert Tyree. Pornind de la poeme, a recreat atmosfera în care doar un lemur poate trăi, a dat vocii o mişcare a întregului său corp, l-a eliberat.

Desigur, mă bucur pentru premiu, la fel cum m-am bucurat şi pentru altele, însă acestea nu garantează o traiectorie, doar îţi aţâţă orgoliul un pic, te fac mai rău, mai plin de o umanitate uneori josnică. Ăsta este efectul, observat la atâţia alţi premianţi cu coroniţă. Lemurul dacă ar primi o coroniţă din flori ar digera-o. Astfel, efectul ar fi pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Şi s-ar rezolva rapid partea cu orgoliile. Cine ar devora doar din orgoliu?

 

- La primirea premiului ai afirmat că „Lemur” „face parte dintr-un proiect mai mare, sper nu doar poetic”. Poţi detalia?

- Înainte de a fi fost publicat volumul, a fost prezentat spectacolul de dans Lemur – un studiu în replică la vocile pe care personajul meu poetic le lua. Nu ştiam dacă toate experimentele mele şi ale lui Robert Tyree vor duce într-o direcţie sau mai multe, deşi ne doream. S-ar fi putut opri totul doar la spectacolul lui de dans, cu acelaşi titlu, sau la volumul meu. Am avut norocul să ne completăm minunat şi să funcţioneze ceea ce iniţial a fost doar o intuiţie. În momentul întâlnirii mele cu Robert nici unul nu mai lucrase într-un binom “intermedia”. Ne-am asumat riscurile de rigoare, care au adus multă pasiune în domeniul fiecăruia.

Am şi înregistrat un film de câteva minute, împreună cu un regizor, ca un fel de avanpremieră la spectacolul lui, folosind poeme, muzică, imagine, elemente definitorii pentru personajul lemur...

Câte ceva din corpul coregrafului este împrumutat personajului meu, multe secvenţe şi particularităţi din dansurile lui sunt recreate în poezia mea; am avut, pe lângă discuţii, multe momente în care alegeam spectacole de dans pe care le vizionam şi comentam împreună, pentru a găsi ceea ce ne apropie şi ceea ce ne desparte în modul de a gândi sau simţi.

Pe lângă spectacolul de dans, care momentan este prezentat doar în America, am mai multe planuri, pe care momentan nu vreau să le devoalez.

 

- Unde crezi că se află poezia românească, în comparaţie cu ce se scrie în lume?

- Nu ştiu decât că se scrie multă poezie în România, foarte bună, pentru toate gusturile. Există, din păcate, doar puţini traducători care pot reuşi performanţa de a o traduce bine, de a reuşi să diferenţieze, şi în traducere, anumite locuri comune. Uneori, marele păcat al traducerilor este acela că reuşesc să creeze scriitori seriali, scriitori care seamănă unii cu alţii, deşi în limba originară ei sunt diferiţi.

 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 15.03.2013

 
Cuvinte cheie:
Andra Rotaru
, poezie
, România
, Stelian Ţurlea
, interviu

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide