Suntem atat de aproape de dubiile lui Hamlet, avem atata incredere in povestea spusa de fantoma tatalui sau ucis, incat nu observam ca "dulcele print" profita de faptul ca are bani si putere: instrumentalizeaza arta in propriile scopuri, se foloseste de actori pentru a obtine inca o confirmare a banuielilor lui. O dovada discutabila: faptul ca te emotioneaza sau te enerveaza spectacolul unei crime nu dovedeste ca esti criminal. Hamlet manipuleaza textul, e convins ca interpretarea ii va servi scopul, cunoaste "stilul" de joc. Convingandu-se ca trupa mai are in repertoriu Uciderea lui Gonzago, il intreaba pe conducatorul ei, considerat prieten: "Ai putea, la nevoie, sa inveti o tirada de vreo douasprezece, saisprezece versuri, pe care as vrea s-o scriu si s-o impanez in piesa? Ce zici?". Dupa ce se asigura ca actorii vor fi primiti la castel cum se cuvine, printul scrie textul planuit. Probabil, la curtea Danemarcei nu existau persoane care sa-i atraga atentia ca textul clasic e sacrosanct.
Hamlet deturneaza scopul reprezentatiei, proiectata ca sa distreze, el se foloseste de similitudini exterioare pentru a determina miscari de profunzime in evolutia conflictului. Teatrul "pur" devine angajat, si in sens propriu, si in sens figurat.
In slujba printilor, teatrul cult european distra sau avertiza intr-un spatiu care nu avea nici o legatura cu realitatea inconjuratoare. Ceea ce numim astazi teatru angajat a inceput prin refuzul angajamentului de a se margini la divertisment si prin asumarea misiunii de a descoperi realitatea scenica a revoltei fata de conventii, fata de ideile impuse. Coborat pe pamant, omul de teatru a devenit un creator printre altii, mai dependent decat altii de banii care sa-i garanteze continuitatea creatoare, si a fost nevoit sa opteze pentru una sau alta dintre ideile active intr-un moment sau altul in spatiul public.
Sistemul comunist si pretentia lui de a reprezenta dorintele si gusturile majoritatii si-a insusit teatrul ca pe unul dintre cele mai puternice mijloace de propaganda, folosind emotia nu precum, altadata, Hamlet, pentru a afla adevarul, ci pentru a-si impune ideologia. Acesta e contextul in care teatrul angajat a devenit principiul ordonator al proiectelor scenice si calea regala a imposturii. Dupa eliminarea cenzurii ideologice, sigura de sine, pentru ca asigura fondurile necesare propriilor pretentii, ideea teatrului angajat a parut nu doar desueta, ci si nociva, tinand fie de parfumul statut al nostalgiilor, fie de scopurile restauratiei comuniste. Dar, si in Romania tranzitiei, majoritatea teatrelor sunt intretinute - de la centru sau de pe plan local - cu bani proveniti din impozite. Creatorii care primesc acesti bani ar trebui sa-si potriveasca elanurile dupa pretentiile unui public cu diferite grade de instructie, sa se ocupe de educarea lui in descifrarea metaforelor scenice, sa incerce sa le explice contribuabililor lumea in care traiesc. E tot atat de adevarat ca banii de la buget sunt insuficienti pentru realizarea unei montari normale si atunci se apeleaza la sponsori. In aceasta situatie, creatorul e indreptatit sa faca tot ce vrea cu banii astfel obtinuti. El ramane angajat fata de propriul talent si de dorinta de a avea succes. Printul este invitat la premiera si, in cele mai multe cazuri, ofera la sfarsit un fastuos aranjament floral.
In mod paradoxal, dorinta de a face teatru angajat, in relatie cu cei care vor plati biletul, vine dinspre trupele independente, de la tangaProject, de la tinerele regizoare Alexandra Badea sau Gianina Carbunariu. Nu am vazut ce se intampla in Chirigiu, unde tangaProject da spectacole la intersectia Caii Rahovei cu Strada Sabinelor, dar spectacolele tinerelor regizoare se desfasoara in spatii inchise, neconventionale, cu oameni putini, fara o reclama adecvata. Un spectacol cu Uciderea lui Gonzago in absenta regelui n-ar avea niciun rost.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
