Tot ceea ce nu poate fi demonstrat este adevarat. Pentru ca pur si simplu nu exista. Nu se vede. Nu se aude. Nu se gusta. Bref! nu se simte. Restul ar putea fi drumul spre perfectiune. Impanat cu ipoteze de intretinere palpaita a sperantei. Care, uneori, izbandeste.
De pilda, existenta spatiului in sculpturile lui Maxim Dumitras*. Ea nu poate fi demonstrata in niciun chip. Pentru ca el a fost extras cu dibacie. Artistul a profitat de o neatentie einsteiniana si l-a extirpat. Practic, el lipseste. Au ramas doar contururile din lemn, varuite in albastru, ca niste ideograme vesele ce par ca plutesc in aer. Prin urmare, spatiul este cat se poate de adevarat, chiar daca absent. Iar, daca adaugam ca, atunci cand nu e schimonosit din ignoranta (ceea ce pe lumea aceasta se intampla, din pacate, destul de des!), el poate fi plasticizat in unicul folos al parfumului, putem conchide ca lucrarile lui Dumitras trasnesc a bine. Chiar daca aerisite in interior, peste ele adie mireasma desavarsirii, a "parguintei". Frumoase, rumene, zdrumpese, implinite si atat de necesare. Precum bine-cunoscutul Parg de fete de pe Muntele Gaina!
"Aparatul" lui Dumitras, ce functioneaza cu un combustibil in care fantezia se amesteca in fractiuni ordonate cu increderea, scoate la modul practic spatiul excedentar. Il degroseaza cu tenacitate, maiestrie si migala, dupa care il imprastie generos spre folosinta ignorantilor incremeniti in lacomia derizoriului. Na-va!
Altfel spus, menirea acestui construct mental e sa descatuseze perfectiunea de tot ceea ce are ea redundant. In acest caz, nu prisosul de marmura michelangiolesc, ci bruiajul pe care-l suporta, in general, privirea. Astfel ca, pentru initiati, raman doar pasajele, arcurile, volatile si eterice precum insasi aroma lor, spre visare. Sau trecerile, cum singur le numeste acest viguros si, totodata delicat, menestrel al scotocirii lemnului.
Dar artistul nu se opreste aici. El nu e un spirit cu carura stiintifica. El indrazneste mai mult. "Il apuca? - asa cum spunea Caragiale, referindu-se la creatorii maestri. Si isi da seama ca trecerea mai departe, spre acel undeva la care tinde orice vizionar, nu se poate face decat cu ajutorul verigilor. Al vertebrelor intermediare. Care, de fapt, unesc prerogativele de lege. Atitudinile de edict. Conjecturile de ucaz. Ele imping dorinta de manipulare sa se instaleze in causul confortabil al aparentului definit. Adica multipla realitate, acolo unde speciosul impinge la deruta, ca forma maxima de implicare a naturii umane. Acolo unde se naste spatiul afectiv, al nostru, in sensul pe care l-a intuit Sartre ("emotia inseamna o cadere brusca a constiintei in magic"). Acolo unde, in fine, de fapt, locuim.
O adastare doar de-o clipa asupra pasarilor lui Max Dumitras! Desi hieratice, in fapt imi par niste insecte infectios de gurese, al caror ciripit gratios si incitant se aude clar peste toata larma prisoselnica a acestei lumi. O lume, bineinteles, cum se putea altfel?, imperfecta.
*) Maxim Dumitras, Treceri. Veriga. Locuire, sculptura, Galeria Sensoamza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
