14 iunie 1967. Am fost ieri si alaltaieri la Constanta, mai mult impins de nevoia de a ma rupe din obisnuinte, care devin uneori de nesuportat. Marturisesc ca mi-a fost oarecare teama, nu atat ca nu voi rezista la trambalare, cat de neputinta mea sufleteasca.
Ei bine, m-am invartit ca un titirez. Am fost la Mamaia si m-am plimbat de-a lungul marii cu voluptate. In locul unicei baraci care odinioara era Cazinoul, s-au ridicat pe o imensa intindere cladiri enorme in care misuna tot felul de semintii sporovaind in varii limbi. Marea, aceeasi in maretia ei nedomolita. Nisipul parca nesfarsit, scanteind sub pasii sau madularele destinse ale oamenilor veniti sa fraternizeze cu soarele, cu marea, cu natura.
Am fost de mi-am identificat casa in care m-am nascut si in care m-am zbenguit ca tanc (strada General Manu nr. 24, astazi poarta alt nume, nr. 45). Neschimbata si parca mai mare decat mi-o inchipuiam. Am identificat cu oarecare dificultate si casa in care ne-am mutat pe strada Carol (azi Tomis), aproape de Piata Ovidiu. Ca un fur am dat tarcoale acestor case, aruncand doar o privire in curtea primei case in care ma jucam odinioara cu fratele meu, care nu mai exista, sub privegherea mamei care a murit, a bunicii si bunicului, a tatii si a unchilor care s-au prapadit, dupa cum am urcat cateva trepte pe scara intunecoasa ce da la etajul II al locuintei de pe strada Carol, reamintindu-mi, sau mai bine zis cautand sa reactualizez ceva din palpitul vietii mele de acum o jumatate de veac si mai bine. Trista experienta! (...)
15 iunie 1967. Realizez din ce in ce mai mult superfluiditatea scrisului meu si, daca n-ar fi nevoia de a ma agata de ceva, n-as mai scrie un cuvant.
Cei mai multi oameni sunt in cautare infrigurata de amor, de narcotice (jocuri de carti, meciuri, tot felul de jocuri de noroc, filme, teatru, aventuri de dragoste, stupefiante, tigari, alcool, sport, alpinism etc.) ca sa-si uite amarul sau sa-si uite plictisul, sa combata melancolia, sa umple un gol.
Eu n-am timp sa ma plictisesc. Cand am timp liber, exult. Am atatea lucruri minunate de facut incat nu prididesc, nu ajung niciodata sa le fac pe toate cate sunt ispitit sa le fac.
4 iulie 1967. Femeile se gatesc, se sulemenesc si-si plimba trupul doldora de promisiuni si daruri, de gratie si senzualitate, prin gradini, pe strazi, sub ochii fascinati ai barbatilor. Aparitia lor oriunde - in lume, prin saloane, in teatre - e de natura sa farmece, sa suscite admiratia, sa uluiasca. Cata arta savanta - mai nascuta, mai facuta - in tinuta lor, in miscarile lor, in felul lor de a se imbraca, de a-si pune in lumina, in relief, frumusetea sau - in absenta frumusetii - feminitatea. Ele lasa pe unde trec un iz de curatie, de puritate, chiar cand poarta in taina sufletului porniri de monstri si de diavoli impielitati. E cu adevarat o placere sa le contempli. Dansul lor in preajma noastra, evolutia lor euritmica in mijlocul nostru ne infrumuseteaza viata cand aceasta e urata si da un plus, un nimb de frumusete vietii oricat ar fi ea de frumoasa in sine. Merita intr-adevar sa le iubesti, chiar daca iubirea ta va culege amare deziluzii.
5 iulie 1967. Scazand anii mei de absenta (autorul se refera la acele perioade in care a fost detinut politic), sunt zece ani de simpla legatura sexuala cu V. E un om onest care se multumeste cu ce-i dau si care nu-mi cere mai mult decat pot sa-i dau... O fiinta pentru care viata sexuala e suprema fericire. Ceea ce eu n-as putea spune despre mine. In febra adolescentei am exultat si eu, dar niciodata exclusiv pe plan sexual. Marturisesc ca pe zi ce trece ma pot lipsi tot mai mult de atare placeri, fara sa sufar. Ma simt chiar diminuat fizic si spiritual dupa sedinte de asemenea natura. Si daca n-ar fi perseverenta, insistenta si entuziasmul lui V., dorinta ei de a fi satisfacuta, la care mi-e penibil sa nu raspund - (o) consider o datorie de implinit -, as rari simtitor aceasta legatura, aproape pana la nefiinta. Dar V. e un om simplu, leal, fara complicatii sufletesti, care intr-o vreme cand aveam nevoie imperioasa de un debuseu a fost prezenta fara efort din parte-mi, fara mofturi, fara scene dramatice sau melodramatice. E drept ca a imbatranit, dar cu atat mai greu imi vine sa ma descotorosesc de ea. Tendinta ei spre unele sentimente ieftine am retezat-o ori de cate ori s-a manifestat. Paralizata, a revenit la o situatie obiectiva, neutra, fiecare din noi pastrandu-si intreaga libertatea, in afara de scurtele ceasuri de comuniune fizica. Declaratiile ei ca fara mine nu poate concepe viata, aluziile la o viata comuna - impreuna - nu s-au mai repetat fata de indiferenta mea, de mutismul meu impenetrabil.
V. ar fi fost totusi o companioana comoda de viata, cunoscand greutatile, nepretentioasa, muncitoare, curata, buna gospodina, descurcareata materialiceste, "fara probleme", cu o candoare care-i sta bine.
(....)
9 iulie 1967. Abia acum il inteleg pe Emanoil Ciomac, cand simt pe zi ce trece mai mult povara si dificultatile batranetii fiziologice. La 70 de ani - cand arata fizic ca o epava - C. iubea ca un adolescent o tanara fata. Ii scria poezii, ii inchina tragedii, isi revarsa focul in scrisori patetice de dragoste. Era o atitudine care mi se parea ridicola. Omul suferea cumplit de pe urma decalajului dintre sufletul sau potopitor ca in tinerete si trupul sau in deconfitura, chipul sau cu trasaturi descompuse. Mi se parea caraghios si ridicol C. Ei bine, realizez drama dezagregarii fizice simultane cu o tinerete psihica care a ramas intacta. Numai sentimentul ridicolului, luciditatea care sesizeaza in reactia ambiantei surasul batjocoritor, ceea ce apare, intr-un fel, nefiresc ma opresc sa cad in aventura de batranete a lui C.
Dar imi dau seama ca senilizarea fizica nedublata de una sufleteasca nu exclude nici senzatia de voluptate - cu oarecare expresie de libidine insa - pe care unii o incearca intens in fata unei aparitii ce emana o senzualitate magnetizanta. Esti adeseori tentat - daca nu te-ar opri controlul educativ, stapanirea de sine si banuiala dezgustului ce poti inspira - sa te lasi magnetizat.
(...)
16 iulie 1967. Au murit doi oameni pe care i-am cunoscut oarecum. Unul este G. Avachian, care arata falnic si aratos ca un stejar chiar acum cateva luni, cand l-am vazut la varul sau. Cu o verbozitate simpatica, cu o verva care te ametea, stia - mai cu seama in meseria lui, in muzica - sa surprinda faptele esentiale, sa despice firul de par in patru ca sa-i dezvaluie ascunzisurile, si asta fara multa fanfaronada. Imi inchipui ca a putut fi un bun tehnician in arta violonistica din moment ce a putut forma o pleiada intreaga de buni violonisti. Parea atat de viguros ca nici n-ai fi zis ca-l roade cancerul care l-a raspus, pare-se. Ce ramane de pe urma lui? Cateva tratate si studii de specialitate ce vor folosi desigur invataceilor, care insa au nevoie mai mult de indrumarea practica, de la om la om, decat de indrumarea scrisa. Vor ramane fugitive amintiri, evocari poate emotionante ale discipolilor sai. Si va ramane mai cu seama realizarea vizibila a unei pasiuni in care a ars poate mai mult decat in propria lui meserie, in pasiunea sa de a colectiona picturi de calitate. Traind cu mare, zgarcita sobrietate, a incorporat toata agoniseala lui in Petrascu, Pallady, Ghiata, H. Avachian si - mai ales - vechi icoane pe sticla pe care le tot aseza si le netezea cu voluptate pe peretii neincapatori ai casei sale - tablou langa tablou - prin 1959, cand l-am vizitat o data. Colectia sa trebuie sa se fi imbogatit nespus de atunci si poate constituie un mic sau mare muzeu pentru bucuria amatorilor de pictura, daca ea nu se va imprastia dupa capriciul intamplarii.
A murit si Tudor Arghezi dupa "o grea suferinta". A fost fara indoiala o masiva prezenta in campul literaturii romane.
Ieri, in canicula care-mi paraliza mintea, imi congestiona obrajii si-mi asuda tot trupul, m-am abatut de la programul meu obisnuit (casa-serviciu, serviciu-casa) si m-am zvarlit ca intr-o hazna in mijlocul acestei lumi in miscare parca perpetua, de n-ai sti ca fiecare chip intalnit - fie stralucit, magnific, demn de contemplat si de admirat, fie mizeros, in deconfitura vestimentara sau fiziologica - e sortit pieirii, dar si inlocuirii. O viermuiala pe strazi, prin magazine, o miscare nevropata ce-ti face impresia unui furnicar a carui agitatie iti ramane de neinteles. Tramvaiele, masinile, intesate. Daca esti obligat sa calatoresti cu ele, simti apa iesind din toti porii ca dintr-o etuva.
Am vrut sa iau o gustare undeva, indiferent unde. Placintarie, bodegi, restaurante - toate intesate cu lume promiscua, adunata cot la cot aproape, masa langa masa, scaun langa scaun, regalandu-se cu vin, bere si toate cele ale burtii. Desi mi-e tare foame, atmosfera asta incarcata si pestilentiala imi face rau si prefer sa nu mananc nimic.
Am tinut sa ma duc la D., bolnav, incoltit de moarte, care, desi vadit alarmat si inspaimantat de ce i se intampla, stie sa fie politicos, elegant, stapanit, mimand gesturile obisnuite ale existentei, ca si cum nici o primejdie nu l-ar ameninta. Din chipul lui emaciat si galbejit, din tusea lui violenta, se vede insa ca moartea ii da tarcoale, iar el nu are ce sa-i opuna decat ingenuncherea umila a unui spirit ce s-a zbatut eroic sa-si realizeze si sa-si mentina un echilibru launtric cu nabadaile unui trup in descompunere. Refugiul lui in eruditie n-a urmarit decat fundamentarea - pe cat posibil - a acestui echilibru pe care berbecele mortii cauta sa-l sfasie si sa-l anuleze.
Din volumul in pregatire la Editura Humanitas
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
