De 21 de ani, neintrerupt, musicalul Les miserables dupa celebrul roman al lui Victor Hugo se joaca la Londra, in West End (un fel de Broadway britanic, adica inima teatrului comercial si bine piperat, ca pret). A avut premiera in 1985, la Centrul Cultural Barbican, in directia de scena a lui Trevor Nunn si pe muzica lui Claude-Michel Schonberg. In momentul de fata, dupa schimbari de distributie si mutari de la un teatru la altul, numele regizorului ori ale artistilor nici nu mai conteaza. De fapt, nici macar numele spectacolului, ci doar emblema lui: cel mai longeviv musical lume.
Altfel spus, 21 de ani, 54 de milioane de spectatori din toata lumea, 249 de orase in care a fost vizionat, in total, in 21 de limbi. Nu stiu exact ce anume atrage atata public, in afara de cifrele de mai sus. In ceea ce ma priveste, nu am sesizat vreo diferenta intre aceasta productie si, de pilda, un alt exemplar al genului, Notre Dame de Paris, tot dupa Hugo, care s-a jucat la Londra, de asemenea in West End, prin anul 2000. Probabil, cantareti mai buni, muzica mai saltareata, montare mai cursiva, dar aceleasi clisee insuportabile: in scenele romantice, mana pe inima si privirea in tavanul salii; jocul catre public; stilul grandios in materie de design scenic si maniera actoriceasca; felul telenovelistic in care cu un cantec se face primavara, iar binele invinge raul, fara prapastii psihologice, pentru a nu provoca dureri de cap platitorilor de bilete.
Culmea este ca Les miserables mi-a amintit de o alta productie care se joaca tot cam de 21 de ani, aflata in repertoriul Royal Opera House, si anume Turandot de Puccini, in regia lui Andrei Serban (care semneaza directia scenica originala, dar care a lasat, intre timp, treburile "de bucatarie", inevitabile dupa atatia ani de la premiera, in sarcina unui alt regizor, Jeremy Sutcliffe). Nu vreau sa ascund faptul ca inspiratia de a ma apuca de teatru mi-a venit de la Trilogia antica a aceluiasi Serban, unul dintre cele mai pline de prospetime spectacole pe care le-am vazut vreodata. E drept, si Turandot are farmecul lui.
Intr-un decor (semnat de Sally Jacobs) care aduce a teatru elisabetan, cu doua randuri de balcoane asezate in semicerc, unite de un acoperis gen pagoda, de la care corul urmareste actiunea sau se implica in ea, versiunea lui Serban este un univers de lumini si umbre, in care Luna se dovedeste un element-cheie. Rotunda, uriasa, stralucitoare, ocupand trei sferturi din scena, ea hipnotizeaza si se plaseaza in centrul atentiei (pentru a fi inlocuita, mai tarziu, de un gong de proportii identice, cu ajutorul caruia se autoanunta pretendentii la mana printesei). La un moment dat, cand Luna e urcata pe cer, intreaga distributie, muta de admiratie, se intoarce cu spatele spre sala, catre ea, pentru a o putea contempla, in extaz (o putere de seductie similara avea, intr-o scena identica, livada de visini din montarea dupa Cehov a lui Serban de la Teatrul National din Bucuresti, la inceputul anilor 1990). Iluminatia foarte speciala a productiei (F. Mitchell Dana) exprima contrastul dintre sufletul intunecat al crudei printese (Audrey Stottler), care a decis ca se va casatori doar cu acela ce ghiceste raspunsul la trei intrebari-incuietoare, si cel insorit al personajelor care aleg dragostea. Luna are insa si o alta posibila semnificatie. Turandot, in reprezentatia pe care am vazut-o eu, este grasa si batrana. Cum poate ea sa suceasca mintile barbatilor altfel decat prin vraja semiintunericului, prin efectul halucinant pe care razele astrului noptii il exercita asupra nevinovatelor ei victime, absorbite de magia care inconjoara obiectul fascinatiei lor?! De aceea, spatiul montarii lui Serban este unul in care chipul natural al omului nu se arata la lumina zilei, ci se piteste in dosul a tot felul de masti: cele uriase, fara trup, ale pretendentilor ucisi ai printesei Turandot; mastile cand rosii, cand argintii ale corului; mastile tip commedia dell'arte ale lui Ping, Pang si Pong, aflati in slujba printesei; mastile albe ale servitoarelor etc. In ultima scena, cand Turandot se lasa in sfarsit purtata de aripile iubirii, mastile cad. Nu mai este loc pentru ascunzisuri.
Da, spectacolul lui Andrei Serban are frumusetea lui. Emana, insa, un aer de anumita suficienta atotstiutoare (si... surprinzatoare). Ca si in cazul musicalului, cantaretii privesc languros inspre cerul salii, iar spectatorii eleganti, amatori de entertainment, mandri ca-si pot permite luxul de a fi prezenti la celebra Covent Garden, primesc pe masura banilor cheltuiti. Montarea le canta in struna: nu provoaca, nu zguduie, nu propune nimic nou, exista parca pentru a fi aplaudata, la final, de maini manichiurate. Desigur ca, la modul realist, un regizor nu poate trai din experimente, la fel cum o institutie de prestigiul si greutatea de care se bucura Royal Opera House nu poate supravietui din spectacole care rup conventiile si alunga publicul generos in donatii ori sponsorii. Dar nu te poti impiedica sa ramai cu un gust amar si cu intrebarea: la ce bun?
Londra, martie 2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
