Arunc-o pe sora-mea din tren!

 

11. Cred ca n-am nimerit-o. Cand am ajuns acasa, Yvona ma astepta in bucatarie cu masa pusa, a scos repede din cuptorul cu microunde farfuria cu omleta pregatita pentru mine, m-a obligat sa ma asez. Mi-a impins in fata si un pahar pe jumatate plin cu vin rosu.

- Mananca! Sunt sigura ca n-ai mancat nimic toata ziua.

Mancasem un corn dimineata.

- Nu mi-e foame, am spus. Si nu vezi cat e ora?

- O prostie. Te temi sa nu te-ngrasi? Fii linistita, n-ai nicio sansa.

Am ridicat paharul si am luat o inghititura.

- Chiar esti sigura ce faci? m-a intrebat si nu era niciun dubiu ca se refera la intalnirea cu Alex al meu.

- De ce n-as fi?

- Il iubesti cu-adevarat?

- Stii bine asta, nu-nteleg de ce ma intrebi.

- A fost o prostie sa te vezi cu el.

- N-a fost deloc o prostie, am protestat cat puteam de energic. Nu intelegeam ce-o priveste, de cand o intereseaza intr-atat soarta mea.

- Ba a fost o prostie. Isi bate joc de tine, ca si data trecuta, dumnealui isi face de cap, dar se-ntoarce la cuibul cald cand se satura sa vanture lumea.

- Stiu ca nu-l agreezi, dar nu e atat de rau pe cat crezi.

- Habar n-ai!

- Iti spun eu!

- Ce-mi spui?

- Ca o sa faca la fel curand si-o sa incepi sa bocesti din nou.

- Nu cred.

- Iti spun eu! Pe ce lume traiesti?

- Chiar n-am chef de cearta...

- Bine, iarta-ma. Daca tie ti se pare ca e bine, atunci continua.

Si-a aprins o tigara si a inceput sa traga adanc in piept. Stie ca nu suport fumul de tigara si ca am pus o regula, din clipa in care s-a mutat cu mine: niciuna dintre noi nu fumeaza acasa. Alta regula era sa nu aducem handralai, fara s-o fi anuntat pe cealalta dinainte.

M-am uitat lung la ea, a inteles, a stins tigara cu furie, intr-o farfurie.

- Ce vrei? a izbucnit. Nu mai suport! Au trecut zece zile si n-a dat niciun semn. Niciun semn! Si mai zicea ca vrea sa ma-ntorc acasa. Un nemernic, un nemernic, un nemernic!

Nu stiam ce sa-i spun, daca avea dreptate, avea dreptate.

- Nu vreau sa patesti ca mine. Intelegi?

M-a induiosat pana la lacrimi. M-am ridicat brusc de la masa, a ramas cu gura cascata, o fi crezut ca mi-a sarit tandara, dar m-am dus in camara, unde pusesem bine o sticla primita mai demult. Am deschis-o si-am umplut doua pahare.

- Ce-i asta?

- Chianti. Bea!

Am inceput sa-i povestesc ce facusem toata ziua, i-am vorbit de casa de copii, de prietena mea avocata, de reportajele pe care le pregateam, dar ma-nvarteam in jurul cozii, asa ca pana la urma am ajuns la intalnirea cu Alex al meu. I-am spus ce mi-aminteam, pe unde fusese, ce indurase, ce lume intalnise, cate expozitii deschisese si-n ce orase, i l-am descris asa cum e acuma, cu ridurile noi si cearcanele, cu firele albe aparute in par, cu sclipirea din ochii obositi. Sunt sigura ca a fost infrant de multe ori, am spus, sunt sigura ca a invatat ceva din zborul in lume.

Beam si povesteam.

- Prin asa ceva a trecut si Puiu, am auzit-o spunand. Degeaba.

Am privit-o mirata.

- Nu ca Alex al tau, a continuat, n-a fost plecat din tara. Dar a umblat si-ar fi trebuit sa i se deschida ochii si nu sunt sigura ca s-a-ntamplat asta.

- Nimeni nu vorbeste despre asta, stii doar. Sunt prea mandri.

- Si cand ajungi sa intelegi ori e prea tarziu, ori nu mai are niciun rost.

- Vezi ca stii? Vezi ca stii?

- Dar trece vremea, Ileana, trece vremea pana ma lamuresc si ma trezesc intr-o zi batrana si grasa si cu mainile goale!

- Tot nu schimbi nimic.

- Tot nu schimb nimic. Si nu se poate fara afurisitii astia de barbati!

- Nu se poate.

In sfarsit cazuseram de acord. Ne-am mai umplut cate un pahar, apoi inca unul, a apucat-o logoreea, mi-a povestit intreaga ei viata cu Puiu, de cand erau liceeni, toate certurile care izbucnisera inainte sa se marite, mi se inchideau ochii, goliseram sticla, dar ea continua sa vorbeasca, trecuse mult de miezul noptii cand am stins lumina.

M-am culcat cu gandul la Alex al meu. Imi era inima plina ca de-o bucurie, imi venea sa rad si sa ma-nvart tot timpul. N-aveam niciun motiv. Daca ma gandesc bine, chiar n-aveam niciun motiv. E usor sa promiti, cate promisiuni n-am auzit in viata mea, n-am fire de par in cap! Dar poate sunt slaba de inger. Oricum, m-am culcat ca drogata. Am visat numai fluturi si pajisti pe care alergam usoara ca un fulg. In departare fluiera si ticaia un tren, il si vedeam, faceam semne mecanicului sa nu mai traga de maneta aia ca tulbura linistea fluturilor, iar el isi punea aratatorul in dreptul tamplei si-l invartea in sus si-n jos, adica mi-am pierdut mintile ca-i cer asa ceva.

M-am sculat mult dupa ce sunase ceasul.

N-am avut noroc nici dupa ce-am urcat in masinuta, fara sa-mi mai beau cafeaua de dimineata. Ambuteiaj pe strada mea, ambuteiaj pe bulevardul urmator, semafoarele defecte in toate intersectiile, nesimtiti care-ti taiau calea sa se bage ei in fata, sau altii care claxonau in prostie cand sarea-n ochi ca n-aveai unde sa inaintezi, doar sa incaleci pe cel din fata ta, o strada in reparatie pe care se circula pe un singur fir, la semnele politistului, toate locurile de parcare din jurul televiziunii ocupate de fel si fel de neaveniti care sigur n-aveau nici in clin, nici in maneca cu televiziunea sau cu vecinatatea. Cand am ajuns in redactie, sedinta tocmai se termina.

- Sa nu spui ca nu te-am sunat sa-ti reamintesc, imi striga secretara.

- Nu spun.

Aflu ca s-a discutat despre plecarile urgente, din urmatoarea saptamana, pentru anchetele unei emisiuni in pregatire. Poimaine, in zori, trebuie sa ma duc la Bistrita, doua zile, de acolo la Sibiu, alte doua zile, o sa fac jonctiunea cu Yvona, dupa ce trec muntii, la Ramnicu Valcea, si mai stam si acolo o zi. S-a dus naibii saptamana asta! Noroc ca vine cu mine si Matei, o sa mai discutam pe drum.

N-am chef de nimic, nici macar sa aflu stirile, ce-a mai facut unul, altul, ce mai e nou in oras, nici macar sa ma uit pe net, sa mai cotrobai o jumatate de ora prin vreun magazinas virtual.

Vreau o schimbare, simt ca mor daca nu se intampla o schimbare cu mine! O sun pe Valeria, cosmeticiana. Am noroc, are liber de la ora cinci incolo. Macar sa ma duc sa ma fac frumoasa. Am plecat cu doua ore mai devreme, sa fiu sigura ca razbat la timp prin nebunia din oras.

Cabinetul era in semiobscuritate, ca de obicei, si aceeasi muzica linistitoare ma invaluia din toate partile. Mi-am dat jos bluza, am imbracat halatul alb si m-am intins pe canapea cu fata in sus. Mi-a intins o crema fluida pe fata, mi-a masat usor fruntea, pometii, tamplele, incepeam sa ma relaxez. Ca intr-o ceata, toate se indepartau de mine, alunecam usor in muzica ambientala, tineam ochii inchisi, imi simteam trupul plutind. Doamne, de n-ar suna telefonul! Valeria a adus o suflatoare de aer cald deasupra mea, aburul ma invaluie, il respir, e cald, aproape ma sufoc, imi intra in piele, acum chiar ca plutesc. Apoi coboara o lumina puternica si o lupa, daca deschid ochii parca sunt intr-o sfera, ochii bulbucati de batracian care trebuie sa fie ai mei ma sperie, imi cobor indata ploapele. Valeria ma piguleste, atenta la fiecare por, ciupeste, apasa, sterge, ma mangaie, imi picura pe obraz o fiola cu zemuri, ma maseaza din nou, imi intinde o masca pe fata, stiu ca arde de nerabdare sa-mi vorbeasca, barfa e-n casa ei, dar i-am spus demult ca vreau sa raman cu gandurile mele si sa ascult muzica, sunt cea mai mizerabila clienta. Suna telefonul, nu se putea! Pe pipaite, dau de aparatul asezat precaut langa sold, raspund.

- Buna, frumoaso! Ai acum o ora libera?

Ce capcana vrea sa-mi intinda?

- Mai tarziu, scap abia peste o ora, poate si mai mult.

- Atunci ne vedem la sfarsitul saptamanii. Peste doua ore plec din oras, o urgenta.

Cum sa-i spun ca m-am dus la cosmeticiana pentru el, cu gandul c-o sa-l vad?

Viata asta e de rahat! De rahat, de rahat, de rahat! Te chinui sa faci lucrurile sa mearga si e-n zadar. Abia asteptam sa-l vad, desi nu stabilisem nimic. Pleaca intr-o ora si eu, poimaine si ma intorc naiba stie cand. Si-n timpul asta... Nici macar nu-i vorba de ce face in timpul asta, doar ca ne intalnim ca niste straini si pe urma dispare, habar n-am unde si urmeaza sa astept alta intalnire la naiba-n praznic. N-o sa-l intreb nici moarta unde se duce si de ce! Vrea sa spuna, bine, nu, sa umble cu Dumnezeu! N-am chef sa ajung ca Yvona.

- Probleme? nu se poate stapani Valeria sa ma-ntrebe.

- Nu, fleacuri, ii raspund.

- Doamna care a fost inainte tot asa a primit un telefon in timpul sedintei, o vecina o anunta ca sotul i-a cazut pe scari si si-a rupt un picior si l-au dus la Urgenta. A stat in cumpana vreo trei secunde, daca sa intrerupa sedinta sau nu, si pe urma a zis ca tot n-are ce sa-i mai faca acuma, se duce direct la spital dupa ce termina, sa-l ia acasa. Mi-a zis sa continui. Puternica femeie! Dar la urma urmei, chiar avea dreptate, ce putea sa mai faca acuma, decat sa-l duca acasa?

N-o mai puteam opri sa trancane, o ora fusese ca o oala sub presiune. O las sa vorbeasca, n-o sa ma apuc sa-i spun necazurile mele. Cand platesc, ma intreaba daca nu vreau sa cumpar ultimele produse demachiante si niste creme de zi delicioase, ii fac semn sa mi le puna intr-o punga, pe care o arunc pe bancheta din spate a masinutei. Ce rost are?!

Nu-mi trebuie mult pana sa-mi revin. El pleaca in seara asta, eu, peste doua zile. Nu ma intorc inainte de-o saptamana. Dar nu s-a sfarsit viata, chiar daca o fi avand dreptate Yvona. Niciun barbat nu merita nimic!