Arunc-o pe sora-mea din tren!

15.- Buna, frumoaso! Sa-i raspund?

  I-am raspuns deja.Sa-nchid? Sa-l ascult? Ma gandesc cam mult si nu mai are rabdare.

- Mi-e dor sa te vad, spune.

- Hodoronc-tronc! Cin' te crede?! Cuvintele imi ies din gura fara voia mea.

- M-am intors in oras de-o jumatate de ora, spune, ca si cum n-ar fi auzit ce-am zis. Vreau sa te vad.

- Am de lucru, ii zic, acra.

- Acum si eu am de lucru. Dar o sa terminam amandoi la un moment dat, dupa-amiaza, spre seara. Atunci vreau sa te vad.

Ma chinui sa gasesc un motiv sa-l refuz si nu-mi vine nimic in cap. Ma enervez, ma blochez, respir agitat. Pur si simplu nu stiu ce sa fac.

- Atunci ramane asa, zice. Te sun spre seara.

La naiba! De-o suta de ori la naiba! Chiar n-am puterea sa refuz? Chiar poate sa-mi faca program cand i se nazare? O sa-l sun sa-i spun sa-si scoata din cap c-o sa ma vada azi. Mai bine il las sa-si faca planuri si cand o sa telefoneze, o sa-i spun ca a intervenit o urgenta si nu-l pot intalni, nici atunci, nici mai tarziu, in caz ca vrea sa ne vedem mai tarziu. Ce urgenta? O sa-mi vina ceva in cap pana diseara. Si in fond nici nu trebuie sa-i dau lui socoteala, o urgenta si gata, fara explicatii.

N-am apucat sa vad nici un sfert din casetele filmate saptamana trecuta, n-am nicio idee despre cum voi scrie, nu vreau sa fuseresc nimic. Sunt in urma si nu-mi sta mintea la ce am de facut. Imi pun castile pe urechi si dau drumul la casetoscop, imi notez cateva sincroane, le ascult de cateva ori, parca atunci cand filmam oamenii spuneau altceva, erau alte nuante, pe care nu le mai regasesc acum, ma enervez, am gresit cumva totul? Calm, calm, Ileana! Nu-mi gasesc nici carnetul in care imi notasem niste impresii. Obisnuiesc sa scriu ce vad, daca n-am timp chiar in clipa in care se petrec lucrurile, mai apoi, intr-un moment de liniste. Asa sigur nu pierd amanunte excelente.

Chiar nu-mi sta mintea la lucru. Sa-mi strang catrafusele si sa plec sa ma plimb o jumatate de ora, sa ma linistesc? Evident, nu se putea fara, suna telefonul.

- Buna, Ileana, vreau sa-mi cer scuze ca ti-am stricat relatia cu prietena ta cu filmarea de ieri. N-am vrut sa iasa asa...

Biata Silvia, s-o fi framantat mai mult decat mine pana a indraznit sa sune.

- Vezi-ti de treaba, mereu imi face figuri d-astea, uita ce-a fost.

Ii repet ideea de cateva ori, sa-i intre in cap.

- Macar crezi c-o sa iasa clipul ala? Mizez mult pe el.

- Nici sa nu te gandesti altfel!

De ce trebuie sa traga toata lumea de mine? Ii atrag cu ceva? Ii provoc?

Uit sa-mi mai strang catrafusele, de fapt n-am chef sa ies, mai bine ma chinui sa vad casetele astea, pana la urma tot trebuie s-o fac.

Trec orele si ma uit pe pereti.

Telefonul. Suna mama. Suna rar in timpul zilei, asa ca o intreb, usor alarmata:

- Ce s-a intamplat?

A spus repede ca totul e bine, ea isi vede de treaba la bucatarie, tata e in gradina, nu stie ce face. Dar a avut un motiv sa sune. Astept sa-si dea drumul.

- Ce s-a-ntamplat aseara cu Ilona? Simt ca abia se stapaneste sa nu se rasteasca la mine.

- Nu-nteleg.

- A venit plansa, un pachet de nervi, trantea si bufnea, n-a mancat nimic si tarziu a iesit din camera ei cu capul invelit intr-un prosop. Spune ca s-a certat cu tine, ca ti-ai batut joc de ea. I-a fost rau toata noaptea, dimineata nici nu s-a dus la barou, a plecat abia mai adineauri.

- Mama, cum poti sa crezi?

Parca vorbesc la pereti.

- Nu asa v-am crescut, poate n-oi fi fost cea mai buna mama din lume, dar am vrut sa va intelegeti si nu suport sa va-mpungeti si-ar trebui sa intelegi ca exista o limita de care sa tii seama...

- Mama, dar nu s-a intamplat nimic. A probat niste rochii, atat. Nici macar nu le-a probat!

- Vrei sa spui ca ma minte? Sau ca eu vorbesc in dodii? Asta vrei sa spui? Adica tot ce m-am straduit eu sa va-nvat se duce pe apa Sambetei intr-o clipa? Poti sa-mi spui de ce te porti asa?

- Dar, mama...

- Poti sa-mi spui?

Am lasat-o sa-si arunce sagetile, n-aveam nicio sansa s-o opresc. N-am mai scos o vorba pana a inchis. De fapt, a trantit telefonul.

Doamne, cum sa lucrezi in conditiile astea? Chiar ar trebui sa-mi strang catrafusele.

Nici nu-mi dau seama cand se face seara. Ma dor ochii. Inchid casetoscopul, duc casetele la arhiva, cu limba de moarte sa nu se atinga nimeni de ele, imi salt laptopul si geanta pe umar si ies din cladire.

Sprijinit de masinuta mea sta Alex. Alex al meu. N-a mai sunat. Parca ii spusesem ca nu ne putem vedea. Nu pot face stanga imprejur, ar fi aiurea. Si la o adica, de ce sa nu-l vad? Sunt curioasa sa aud ce povesti imi mai spune.

- Buna.

- Buna, frumoaso...

- Sa nu-mi spui ca te-ai nimerit prin zona si atunci ti-ai zis hai s-o vad si p-asta...

- Nu. Am venit special.

A inceput bine. Adevarul te dezarmeaza.

Am urcat in masinuta, i-am deschis portiera de partea cealalta, am demarat.

- Trebuie sa-ti explic, a zis.

- Nu e nevoie sa-mi explici nimic, l-am intrerupt.

Parca nu m-auzise. A inceput sa vorbeasca si recunosc ca eram curioasa sa vad ce-are sa-mi spuna. O sa ma-mbarlige din nou? Ce-o sa mai inventeze? O sa-si ceara iertare?

- Mai intai trebuie sa-ti spun c-o sa te duc intr-o telenovela. O crezi sau n-o crezi. Totul in jurul nostru e o telenovela.

Plecase pe nepusa masa pentru ca... Mai bine sa-mi spuna de la inceput totul, chiar daca nu ma priveste. Parintii lui s-au despartit cand era in liceu. El a ramas cu tatal, in Bucuresti. Mama s-a intors in satul ei din Moldova, impreuna cu baiatul mai mic. Are un frate, pe atunci abia intrase in gimnaziu.

Habar n-aveam ca are un frate. Doamne, dar stiu ceva despre omul asta care e Alex al meu?

Sunt vreo cincisprezece ani de atunci. Nu prea l-a vazut pe fratele lui mai mic, doar de cateva ori in toti anii astia. Isi reproseaza asta, mai ales acum, putea s-o faca de zeci de ori si-a tot amanat. Fratele asta n-a prea facut scoala, abia s-a tarat prin liceu, s-a insurat ca prostu' cand nici macar n-avea o slujba ca lumea. Dar cred ca s-a-nsurat pentru ca s-a simtit singur cand a terminat scoala si-a murit mama. Nu-i usor. N-a vrut sa vina in Bucuresti. Slujbele le schimba ca pe camasi, cand zidar, cand faiantar, cand naiba stie ce, nicaieri nu statea mai mult de-o jumate de an. Sau proiectele in care se baga ii semanau, cam falimentare. Mai avea si-un baiat de crescut, care se nascuse foarte repede. Asa ca atunci cand a-nceput moda cu plecatu-n Spania s-a dat peste cap sa ajunga acolo, convins c-o sa-l prinda pe Dumenezeu de-un picior. Nu stiu ce lucra acolo, dar dupa cateva luni a chemat-o si pe nevasta-sa. Baiatul a ramas cu bunicii, adica cu parintii ei, oameni de treaba, dar care abia de silabiseau literele. S-au intors dupa un an, dar au plecat din nou si n-au mai revenit. Anul trecut au avut un accident si-au murit amandoi. I-au ingropat colegii de munca, in Spania, nu era sa astepte un secol sa-i duca cineva in tara, noi am aflat dupa trei luni ce s-a intamplat. Si de atunci baiatul tot intreaba de ei. Nu stie. Nu i-a spus nimeni si acuma ar fi o prostie s-o mai faca cineva. Tu trebuie sa intelegi cum e, ai facut reportajele alea cu copiii parasiti...

- De unde stii? Nu erai aici cand au fost difuzate.

- Mi s-a spus.

Chestia asta chiar m-a miscat. Se interesase de ce faceam! L-am lasat sa continue.

Baiatul fratelui cazuse intr-o depresie. Habar n-are cum au fost in stare bunicii sa-i dea de veste printr-un prieten al fratelui. Ziceau ca ar fi vrut sa-si puna capat zilelor si nu reusise. Povestea era de multe saptamani si la urechile lui ajunsese abia saptamana trecuta. Se temea sa nu fie deja prea tarziu. A urcat in tren fara sa se mai gandeasca. De fapt, s-a gandit ca trebuie sa faca ceva pentru baiatul ala, cat mai repede. L-a vazut. Seamana picatura cu fratele lui mai mic, doar ca e pricajit, parc-ar fi mancat doar coji de cartofi si fasole luni intregi. Poate asa o fi fost. Nu e bolnav, dar are o privire pierduta si ochii ii sunt infundati in orbite. A stat cu el o saptamana, au umblat pe coclauri, l-a dus la oras la cinematograf, i-a povestit cum e lumea larga, locurile pe unde umblase el, parca i-a trezit un interes. A incercat sa-l convinga ca trebuie sa continue sa mearga la scoala. De ce? il tot intreba. Tata a fost degeaba la scoala. Cam avea dreptate, dar nu fusese vina scolii. Pe urma m-a tot intrebat de taica-sau, de ce nu se-ntoarce, de ce nu-l cauta, de ce nu-i mai scrie? I-am promis c-o sa aflu, asta m-am priceput sa fac.

- Si crezi c-a fost bine? l-am intrerupt.

- Ce-ai fi facut in locul meu, stiind ca a doua zi pleci si-l lasi iar cu gandurile lui?

- Habar n-am.

- Asta am stiut sa fac.

Ajunsesem acasa. Am oprit motorul. Asteptam sa continue. Asteptam sa vad ce mai face.

- Si pe drumul de intoarcere m-am gandit mult si mi-am zis ca trebuie sa ma-ntorc acolo si sa-l iau cu mine. Doar e baiatul fratelui meu. Sper sa fiu in stare sa-l cresc.

Asta da, veste! Am inghitit in sec, incapabila sa spun ceva. Ar fi trebuit sa-i spun, naibii, ceva, dar eram incapabila sa-mi desclestez gura. Cred ca daca scoteam o singura vorba, izbucneam in plans.

- Voiam sa te vad. Si voiam sa stii asta.

N-a asteptat sa-i raspund, s-a aplecat, m-a sarutat pe obraz, a coborat din masinuta si a pornit inapoi spre statia de taxi.

Dumnezeule, opreste-l, striga-l, spune-i ceva! Eram incapabila de reactie si am ramas asa, privind in oglinda retrovizoare, multa vreme, cum se indeparteaza, cum dispare.