Numele lui Cho Seung-hui a ocupat zile intregi pagina intai a ziarelor, dar nimeni, atunci, nu a analizat opera lui dramatica, ci actiunea prin care acest student de la Universitatea Virginia Tech, in varsta de 23 de ani, de origine sud-coreeana, a devenit celebru. El a ucis 32 de persoane. Victimele n-au fost alese in functie de originea lor etnica, de varsta sau de alt criteriu: au murit la intamplare toti cei care, aflati intr-o incapere a universitatii, s-au nimerit in calea gloantelor ucigasului. Apoi, el s-a sinucis.
Prezenta acestui nume intr-o pagina ocupata de analiza actualitatii artistice s-ar putea explica prin faptul ca singurele marturii lasate de ucigas ca motivatie a oribilei sale fapte sunt doua piese de teatru scrise in cadrul obligatiilor ce-i reveneau ca student in ultimul an la Engleza. Nimeni dintre cei care le-au citit n-a afirmat despre el ca ar fi avut talent. Dar, spun cei care i-au examinat scrierile in lumina faptelor ulterioare, "asa stangace si juvenile cum sunt, ele exprima o manie inexplicabila si, intr-o anume masura, sunt o forma de literatura: literatura care se spune pe sine". Iarasi, dupa fapte, unul dintre colegi scrie pe un site ca piesele "sunt produsul unui cosmar" si ca "atunci cand le-au discutat in clasa, si-au ales cu grija cuvintele", fiindu-le frica de autor. Nu doar studentii s-au speriat, profesoara sa de "scriitura", o poeta cunoscuta, a fost "intimidata" de poemele lui, de "obscenitate si violenta", si l-a dat afara din clasa. Dupa lectura pieselor, sefa de catedra, sesizata, a fost atat de tulburata incat i-a alarmat si pe superiorii sai, si politia. I s-a raspuns ca nu exista niciun motiv pentru a se trece la actiune.
In piesele lui, Cho Seung-hui exprima teroarea sufocanta a adolescentului, teroare fizica, imposibil de inlaturat, frica de obezitate, obsesia sodomiei (personajul indeasa in gatlejul tatalui vitreg, detestat, un baton de cereale cu banane), revolta fata de interdictia jocurilor (trei minori ajung intr-un cazinou de unde sunt dati afara dupa ce au castigat), dispretul fata de o mama pasiva, violata, angoasa incestului (prezentata ca fantasma cea mai tulburatoare a adolescentului care incearca mereu sa provoace, prin toate mijloacele, gestul ucigas). Richard McBeef si Mr. Brownstone, piesele scrise de el, au doar cateva pagini. Epica e simplista, dar dialogurile sunt impregnate de cruzime, protagonistii manevreaza in scopuri ucigase ciocane si ferastraie. Psihopatologie sau literatura?
Cho Seung-hui nu a participat in niciun fel la discutiile provocate de lucrarile sale. "Nu incerca niciodata sa intre intr-o conversatie", "Nu cred ca i-am auzit vreodata vocea", spun colegii lui; asemeni profesorilor, nu vad in acele texte niciun fel de calitati literare, ci doar un strigat nearticulat. Dar s-au temut sa discute deschis despre absenta calitatilor literare, ca sa nu-l supere pe autor. Daca au banuit ca va deveni ucigas, n-au putut sa sustina acuzatia altfel decat printr-o intuitie. Dar autorul nu s-a temut sa-i "supere" rau de tot pe 32 dintre ei.
Jonathan Littel, scriitor franco-american (Premiul Goncourt si Marele Premiu al Academiei Franceze 2006), se indoieste ca aceasta crima tine de psihiatrie: "De cand exista, literatura nu face decat sa spuna acele lucruri care altfel nu pot fi marturisite. Doar cand i s-a refuzat acest drept scriitorul a trecut la actiune. Si cand a inceput sa ucida, a facut-o in tacere" (Le Monde, 22-23 aprilie 2007).
Poate ca mai multa bunavointa din partea colegilor, lauda profesorilor, un spectacol cu piesele lui ar fi salvat viata celor 32 de oameni ucisi la Universitatea Blacksburg si ar fi facut din Cho Seung-hui un dramaturg jucat - cum se spune - pe meridianele lumii. Poate. Poate ca un asemenea spectacol ar fi trezit dorinta de a folosi ciocanul si ferastraul in relatia cu rudele apropiate si printre cei care nu simt nevoia sa-si exprime in prealabil, prin literatura sau teatru, mania impotriva semenilor lor. Situatia de spectator ar putea deveni, la randul ei, un joc cu moartea: cine poate sti cand conventia nu va trebui sa cedeze in fata nevoii reale a creatorului de spectacol de a-si ucide partenerii intamplatori, pe cei care, din neatentie, din rea-vointa, din prostie, omit sa-l omagieze ori de cate ori simte el nevoia?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
