In evocarile sale, Vladimir Pana, fiul poetului Sasa Pana, recunoaste, fara echivoc, orientarea stangista a avangardei romanesti. Avangardistii au fost prin definitie oameni de stanga, iar fermentul revistei "unu", poetul Sasa Pana, punand semnul egalitatii intre progress, fronda artistica si stanga, isi recunoaste optiunea politica in aproape intregul sau volum de memorii "Nascut in 02". Despre acest aspect vorbeste ultimul episod al evocarilor lui Vladimir Pana. (Marcela Gheorghiu).
"Toti pentru unu, unu pentru toti"
Avangarda romaneasca nu s-a exprimat numai la nivel literar si artistic. Nici nu s-ar fi putut asa ceva. Toti cei grupati in jurul revistei avangardiste "unu" si al editurii cu acelasi nume, s-au regasit in anii celui de al doilea razboi mondial de partea partidului comunist, atitudinea pro devenind vizibila. De fapt, avangardistii, prin definitie, erau niste oameni de stanga. Ei infierau conservatorismul in ansamblu, erau iconoclasti...
Profitand de opiniile fluturate in anii avangardei militante cu privire la "modernisti" (considerati in cel mai fericit caz "originali", "pornografi" sau "trazniti"), avangardistii au inceput sa strecoare polemici virulente in pagina de note, pe care o semnau colectiv "toti pentru unu, unu pentru toti" texte considerate ca fiind subversive in acei ani. Acesti "toti" erau: Sasa Pana, Ilarie Voronca, Ion Calugaru, Miron Radu Parachiverscu, Stephan Roll, Geo Bogza (acesta mai avea la activ si celebrul proces pentru literatura indecenta), Ion Vitner si, mai mult decat sigur, multi, multi altii pe care eu insa ori nu am avut ocazia sa-i cunosc, ori sunt chipuri pasagere pe care nu le mai tin minte. Ca enorma majoritate a avangardistilor, tatal meu a fost si el, dintotdeauna, un om de stanga, de aceea, intr-un fel este explicabil ca s-a atasat vederilor socialiste.
In timpul razboiului, tata impreuna cu mama se inscriu in Liga Contra Prejudecatilor - o organizatie antifascista perfect legala, dar in care partidul comunist avea un cuvant de spus.
Avangardistul in comunism
Imediat dupa 23 august 1944, Sasa Pana a scos o "revista de cultura pentru muncitori, tarani si intelectuali" care se chema Orizont. Printre colaboratorii primelor trei numere ii mai pot cita din memorie pe: Stephan Roll, Dinu Hervian, Ion Vitner, N. D. Cocea, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, Ion Calugaru, Geo Dumitrescu, s.a. Nefiind insa finantata de nimeni, lipsita de ceea ce astazi se numesc sponsori, revista "Orizont" nu a rezistat mult timp si, in martie 1947, a tras obloanele si s-a transformat in Revista Literara, care a reusit, in sfarsit, sa intre sub obladuiri oficiale. La randul ei, Revista Literara s-a rebotezat in Flacara (a nu se confunda cu Flacara lui Adrian Paunescu).
Dupa 1944, tata a colaborat la mai multe publicatii, fiind un nume care se vehicula in presa literara a vremii. Cenzura devenea insa din ce in ce mai agresiva, mai obraznica si, cu timpul, fostii avangardisti si-au dat seama (in ce-l priveste pe tatal meu, de la el stiu sigur acest lucru) ca, una este sa fii de stanga si sa scrii (pentru ca asa simti) o literatura militanta, si alta este ca partidul sa-ti ghideze practic mana in care tii stiloul. Entuziasmul lor incepea sa scada. A reiesit clar din episoadele anterioare ca tatal meu era militar, om invatat cu disciplina, dar cu disciplina la cazarma, nu in scris. Era, asadar, imposibil sa reziste. Si-a dat seama ca nu avea cum sa se descurce, in lumea scrisului, cu noile conditii impuse de comunisti, ca daca ar continua s-ar rata ca scriitor. Atunci si-a adus aminte ca era medic si ofiter. Era singura posibilitate de scapare. S-a dus la Emil Bodnaras care, pe vremea aceea, era ministrul fortelor armate si pe care tata il cunostea destul de bine, si a cerut sa fie reincadrat in armata de unde fusese scos abuziv in 1941, pe motive rasiale (culmea este ca Antonescu i-a semnat decretul de excludere din armata la numai cateva luni dupa ce il avansase de la gradul de locotenent la cel de capitan! Revenind, Bodnaras a fost foarte incantat de solicitarea tatei, "avem nevoie de oameni culti in armata", i-a raspuns tatei, si a adaugat: "te reprimim cu gradul de colonel" (grad la care ajunsesera colegii lui de promotie de la Institutul medico-militar). Apoi i-a mai spus: "Si noi avem miscare culturala in armata, asa ca, desi esti medic, vom avea nevoie de dumneata in zona culturala".
In armata ordinele nu se discuta. Tata a fost trimis la Teatrul Armatei (actualul Teatru Nottara) care pe vremea aceea avea sediul in Dealul Spirii, a intrat in consiliul de conducere al ziarului "Apararea Patriei", apoi a scos o revista (organ al sectiei culturale a ministerului Apararii) impreuna cu alti scriitori militari, printre care Nicolae Tautu, Constantin Ghiban, Laurentiu Fulga s.a. Revista se numea "Educatie Artistica" si publica tot soiul de scheciuri, scenete, schite pentru trupele teatrale, texte de o valoare indoielnica, dar se mai strecura cate o poezie mai buna. In tot cazul, dat fiind ca isi puneau semnatura cativa scriitori, apareau si lucruri onorabile.
Un diagnostic inspirat
Dupa cativa ani, la Directia Superioara Politica a Armatei (acea parte care se ocupa de politica, cultura, arta, educatie) a venit un sef nou, un general tanar. Inaintea aparitiei fiecarui numar de revista, tata, inarmat cu spalturile, se infiinta la el pentru obtinerea avizului de tiparire. Intr-o zi, o poezie nu i-a placut generalului, iar cand tata a incercat sa i-o talcuiasca, generalul enervat l-a repezit: "Asculta tovarase colonel, nu ma invata pe mine poezie! Eu inca din inchisoare recitam <<Sarman cizmar>>". Cine era generalul? Nicolae Ceausescu... In paranteza fie spus, la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, imi aduc aminte ca a avut loc o interesanta discutie in casa noastra. Tatal meu era specialist in boli de piele, venerice si interne, dar secundariatul il daduse la Spitalul de boli nervoase "Elena Heraclide". Fara sa fie un medic extraordinar, era un foarte bun diagnostician. Discutia se purta in jurul intrebarii cine va veni in locul lui Dej. Tata a spus atunci: "Sa vina oricine, numai Ceausescu nu, pentru omul este nebun, e paranoic".
Dupa alte cateva luni de la incidentul cu poezia, tatal meu s-a prezentat la Sectia Sanitara si a cerut sa fie lasat sa-si profeseze meseria de medic militar. L-a inceput a fost trimis la spitalul Militar din Ploiesti, in regim semidisciplinar. A stat acolo un an, dupa care s-a reintors la Bucuresti in calitate de medic-sef al Policlinicii Militare (chiar zilele acestea am trecut pe langa ea si am citit placa memoriala pe care sunt gravate numele tuturor medicilor care au activat in aceasta Policlinica; printre acestia e trecut si tatal meu), apoi director adjunct la Spitalul Militar si, ani de zile, medicul-sef al Garnizoanei Bucuresti, de unde a iesit la pensie. Totusi pensiile nu erau mari deloc. A avut noroc cu Zaharia Stancu, care a facut in asa fel incat sa aiba un venit din care sa poata trai decent... S-a stins din viata, victima a maladiei Alzheimer, la inceputul anilor 80.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
