Pentru Belinda Cannone, „impostorii" nu inseamna tradatorii, cei care profita de buna-credinta a oamenilor sau cei care cauta sa insele. Autoarea descrie un sentiment comun, dar intotdeauna ascuns cu grija: convingerea ca nu trebuie sa te afli intr-un anumit loc si teama de a fi demascat. Chiar daca pune probleme identitare, aceasta framantare nu atrage dupa sine intrebarea „cine sunt?", ci „oare eu ar trebui sa ma aflu aici?". Insa toate ambitiile noastre - profesionale, amoroase, existentiale etc. - pot provoca o astfel de tulburare.
Acest microeseu incearca sa capteze sentimentul difuz al celui care nu se simte in largul sau in locul pe care-l ocupa in societate. Impostura are, in acest caz, cu totul alt sens decat cel cunoscut : nu e vorba de o persoana care s-ar da drept alta, cu buna-stiinta, ci de omul care se indoieste de propria identitate.
In treizeci si sase de capitole, mergand de la literatura la psihanaliza, trecand prin cinema, politica sau aducand in prim-plan experienta cotidiana, eseul Belindei Cannone propune o serie de reflectii despre originea si manifestarile acestui sentiment de impostura.
Cartea va aparea in colectia „Demonul teoriei", a Editurii ART.
Belinda Cannone preda literatura comparata la Universitatea din Caen, dar este, in acelasi timp, romanciera si eseista. Cartea ei, L’Ecriture du desir (2000), a obtinut in 2001 Premiul pentru Eseu al Academiei Franceze, iar Le sentiment d’imposture (2005) a primit Premiul pentru eseu al Societatii oamenilor de litere (in 2005).
Un vis urat
Visezi. Tocmai ai sosit la castel. Sa‑i spunem castel. Motivul pentru care te afli aici nu este clar: din intamplare? esti invitat? ai poate o misiune de indeplinit? Oricum ar fi, te afli aici.
Nu prea te simti in largul tau, dar e inca un sentiment difuz. Dupa aceea, masa e servita, te gasesti in apropierea ei, inconjurat de ceilalti invitati. ti se indica un scaun, te asezi. Dar iti dai seama ca ceilalti sunt inca in picioare si presupui ca ar fi trebuit sa astepti ca stapana casei sa dea semnalul de incepere. Te ridici precipitat si apoi te asezi iar, cu un aer ridicol, putin tulburat. Oare te‑a vazut cineva?
In fata ta sunt o multime de pahare si de tacamuri cu forme ciudate. Te straduiesti sa‑ti aduci aminte cum trebuie sa te porti la masa, dar nu stii cand si cum sa folosesti toate aceste ustensile. Chifla din dreapta e oare a ta sau a vecinului? Conversatia se invarte linistit, in jurul unor subiecte din care nu intelegi o iota. N‑auzi aproape nimic, fiindca simti cum intreaga fiinta ti se strange din ce in ce mai dureros. Nimeni nu ti se adreseaza. Observi pe furis comportamentul celorlalti. Par multumiti, in largul lor. In schimb, tu te afli undeva unde esti convins ca nu e locul tau. N‑ai nimic de facut aici, desi iti aduci aminte ca ti‑era foame.
Ai impresia ca ti s‑a adus in farfurie un fel de peste. N‑ai stiut niciodata sa mananci peste fara ca operatiunea sa nu se transforme intr‑un dezastru. Nadajduiesti ca vecinii de masa n‑au observat ca ai inceput sa transpiri. Iti stergi fruntea cu servetul. Femeia din fata ta iti arunca o privire scurta, dezaprobatoare, parca, apoi isi reia conversatia.
Iti spui ca toata lumea stie ca esti un intrus. Incepi sa pandesti privirile celor din jur, dar nu reusesti sa‑ti dai seama daca ei se uita la tine sau nu. Un cuplu susoteste. Oare vorbesc despre tine? Incerci sa te calmezi. Ai visat dintotdeauna sa fii primit la castel. Nu‑ti amintesti daca ai fost invitat astazi sau altcandva. Cu toate acestea, stii sigur ca ai batut tot drumul pana aici, iti aduci aminte de arborii din cale, de stelele de pe cer, de poteca lunga si abrupta.
Te straduiesti sa faci impresie buna, dar sudoarea iti curge in ochi si parca ai o piatra in stomac. Stii foarte bine ca esti un impostor. Nu incape indoiala.
Un secret
Ai tinut secreta cunoasterea acestui sentiment de impostura. Ii depistezi dupa primele cuvinte pe impostori (pui termenul in italice pentru a‑i distinge de adevaratii impostori). Ii mirosi. Nu se simt in largul lor, desi n‑o spun. Nu pot s‑o spuna. Iti poti pune la indoiala valoarea in fata celorlalti, dar niciodata nu‑ti poti afisa impostura. Dimpotriva, iti doresti cu ardoare ca ceilalti sa nu‑si dea seama de ea. Daca nu (asa crezi), ai fi izgonit de la castel ca un derbedeu ori un uzurpator. Ce norocos e acela care poate spune: „Pe cutare plan nu sunt foarte bun, in cutare privinta n‑am prea reusit." Se intelege ca ar putea, desigur, sa fie mai bun, dar in orice caz, ocupa locul potrivit. Masacreaza pestele, la masa, si zice razand – sau chiar incurcat: „N‑am stiut niciodata sa ma descurc cu asemenea animale." Lasa sa se inteleaga ca are locul lui la aceasta 
masa. Impostorul nu se simte legitim la masa, nu crede ca a fost invitat, sau crede ca a fost invitat din greseala. Si cel mai mult se teme ca lumea sa nu‑si dea seama de acest lucru.
masa. Impostorul nu se simte legitim la masa, nu crede ca a fost invitat, sau crede ca a fost invitat din greseala. Si cel mai mult se teme ca lumea sa nu‑si dea seama de acest lucru. Impostura trebuie tinuta secreta.Impostorul tremura la gandul ca cineva ar putea sa bage de seama ce este el cu adevarat, sau mai degraba ce nu este. In cea mai mare parte a timpului, celalalt pare sa creada ca locul pe care‑l ocupam e legitim (ne‑a si invitat, de altfel, la castel), dar in secretul himerei noastre, nu credem in aceasta legitimitate, avem impresia ca celalalt s‑a inselat si tremuram de frica sa nu fim descoperiti.
Cu timpul, ti‑a intrat in cap ca lumea e facuta dintr‑o multime de compartimente – atat de bine impartita, organizata, trasata dinainte –, dar niste compartimente adesea atat de complexe, si deci imprecise, incat e inevitabil ca sentimentul de sine, in mod necesar vag in raport cu rigiditatea compartimentelor, sa nu corespunda acestora din urma. Trebuie ca exista nenumarati impostori. In secret, in sinea lor.
Kafka(sau lumea ca impostura)
De indata ce ai inceput sa te gandesti la impostori, ti‑a venit in minte, cat se poate de firesc, numele lui Kafka. Aproape ca sarea in ochi: chiar inainte sa‑i recitesti textele, erai convins ca, daca a existat un autor care sa zugraveasca figura imposturii, acela era cu siguranta evreul praghez universal, care traia intr‑o tara ce nu era de fapt a lui (destin al diasporei evreiesti) si care scria intr‑o limba care nu era nici cea a tarii (ceha), nici cea a nemtilor (germana vorbita la Praga, cum stii, nu semana cu aceea vorbita in Germania, era o varianta petrificata a celei din urma).
Aveai in minte imaginea scriitorului care sacrifica totul pentru opera lui (succesele profesionale la Assicurazioni Generali, promovarea rapida, urmata de demisie, pentru a‑si putea conscra tot timpul activitatii sale literare; refuzul de a se angaja in intreprinderea tatalui sau; tergiversarile sale in relatiile cu femeile, carora le spunea ca ar fi preferat sa locuiasca intr‑o pivnita…). Dar mai aveai in minte si anecdota pe care o povesteste primul sau editor, Wolff, care a fost uimit sa‑l auda pe Kafka zicandu‑i: „Daca, in loc sa‑mi publicati manuscrisele, mi le‑ati trimite inapoi, v‑as fi mult mai recunoscator", ca si cand nu‑si putea asuma nici aceasta pozitie mult dorita, aceea de autor. Iti amintesti finalul uneia din ultimele sale povestiri, Ein Hungerkünstler (Un artist al foamei), care ti se parea emblematica pentru viata si pentru im‑postura sa: cel ce refuza sa manance si moare in urma acestei performante nu accepta admiratia pe care ar vrea sa i‑o arate cei din jur, caci, spune el, nu putea sa faca altfel decat sa nu manance. Cum asa? e intrebat. Pentru ca nu‑i placea nici un fel de mancare. „Daca as fi gasit unul pe plac, crede‑ma, n‑as fi facut nazuri si mi‑as fi umplut burta ca tine si ca toti ceilalti." Nici macar pozitia de campion nu‑i convine, refuza acest titlu, pretextand ca n‑a avut nici un merit. (Nu ofera el imaginea artistului in genere? Daca ar fi avut o viata placuta, ca toata lumea, nu si‑ar fi inchinat‑o literaturii. Pessoa: „Literatura, ca orice forma de arta, este o marturie ca viata nu e suficienta.")
Ca urmare, te‑ai intors la Kafka sa te convingi, bucuros deja ca vei gasi autorul si textele care‑ti vor dezvolta ideea. Ai recitit mai intai Castelul… ce dezamagire: eroul este un provocator, un malitios, un contestatar cand vrea, un orgolios din cand in cand – dar nu un impostor. Nici un pasaj in care sa poti simti cum se naste in sufletul personajului prima adiere a unui sentiment de impostura. Tulburat, dar nu descurajat, ai recitit Procesul. Aceeasi dezamagire: Joseph K. se supune legii, procedurilor ei, se prezinta la tribunal, ii insoteste fara sa protesteze pe oamenii veniti sa‑l execute: isi asuma consecintele legii, dar nu este de acord cu ea. Desi o accepta, el nu interiorizeaza niciodata excluderea care i se da de inteles.
Ai fost profund zguduit fiindca ceea ce ai citit parea sa fie exact contrariul a ce te asteptai: ce ar insemna un impostor care nu numai ca nu‑si construieste himera imposturii, dar care nici macar nu interiorizeaza refuzul efectiv al lumii? Impostorul din visul tau urat se afla la castel (iar nu eroul lui Kafka) si sufera ca nu cunoaste niste legi, a caror validitate o admite de la inceput (spre deosebire de Joseph K). Si atunci, unde era oare impostura care ti se parea totusi – inca mai credeai – atat de constitutiva operei lui Kafka? Daca ea nu se afla in constiinta personajului – ai sfarsit prin a intelege – nu mai era decat o solutie, anume ca ea se gasea in lumea cu care se confrunta el.
Noua ta intuitie ti‑a fost confirmata de un text crud, dar exemplar, Colonia penitenciara. In aceasta colonie se afla o masinarie perfecta, alcatuita dintr‑un pat, pe care se intinde condamnatul, deasupra caruia sta o masinarie dotata cu o grapa. Cand se pune – in mecanismul nesfarsit de complicat al masinariei – foaia (programul) pe care este inscrisa legea, aceasta se graveaza incetul cu incetul pe corpul condamnatului. Daca la inceput a fost nevoie de un inventator (Comandantul), in prezent masinaria functioneaza de una singura.
Ce spune legea? Mereu acelasi lucru: disciplina si supunere. Lege tautologica, ce nu trimite atat la reguli de conduita precise, cat la insusi principiul ei: sa fie ascultata. Sentinta care trebuie inscrisa pe trupul soldatului condamnat din Colonia penitenciara proclama: „Respecta‑ti superiorul." Soldatul cunoaste oare aceasta sentinta? Nu. A fost vreun proces? Nu, judecata a urmat imediat denuntarii erorii comise. Legea coloniei nu e discutabila: „Eroarea e intotdeauna sigura", declara oficiantul masinariei. De altfel, soldatul nu manifesta nici o dorinta de a fugi (e un fel de Joseph K.). Ce‑a facut el? Nu s‑a supus legii care consta in a se ridica la fiecare ora pentru a saluta pragul casei capitanului (legea in sine e goala de sens, in masura in care nu proclama decat necesitatea de a fi respectata), iar cand – pentru ca‑l gasise adormit la doua noaptea –, capitanul l‑a lovit pe soldat cu cravasa, acesta din urma nu i‑a aratat cuvenitul respect. Disciplina (absurda) si supunere.
De altfel, daca legea e simpla in expresia pe care o imbraca, ea nu e mai putin ilizibila: foaia pe care e inscrisa sentinta compusa din trei cuvinte („Respecta‑ti superiorul") nu prezinta in ochii calatorului care viziteaza colonia decat o serie de arabescuri indescifrabile, a caror imprimare pe trupul condamnatului va dura douasprezece ore.
Ce ne spune deci (printre altele) Colonia penitenciara? Un lucru care‑ti sare in ochi, ai putea zice. Anume ca impostura este de partea lumii, caci legea dupa care ea se ordoneaza nu are alt sens decat ca este legea, adica o constrangere absoluta, dar fara semnificatie, fara scop si fara obiect, si ca trebuie, cu toate acestea, sa platesti cu suferinte adanci si sfasietoare, pentru ca legea vrea sa fie inscrisa in inima insasi a individului.
Se pare ca insusi Kafka, odata terminata povestirea lui, a fost zguduit si uimit de ceea ce scrisese, de violenta si de viziunea lui intunecata. Dar cum se intampla adesea la Kafka, gasesti totusi in paginile sale un fel de fronda, si de speranta. Caci ii e de ajuns calatorului sa conteste legitimitatea masinariei, pentru ca aceasta sa se dezintegreze. Pentru ca el nu crede in asa ceva, masinaria se dezagrega singura, pana la disparitie. si daca uneori e suficient ca cel care se considera la inceput un impostor sa denunte impostura lumii pentru ca masinaria ei sa se destrame bucata cu bucata?
De unde vine sentimentul de impostura?
Ajuns in acest punct al cercetarii tale, ti se pare evident faptul ca impostura e o problema de identitate. Care nu raspunde la intrebarea: „Cine sunt?", ci la intrebarea: „In ce masura sunt facut pentru – sunt conform cu – locul pe care‑l ocup?" Iti aduci aminte ca, atunci cand l‑ai luat la intrebari pe Henri pentru a afla daca cunostea sentimentul de impostura, la inceput ti‑a raspuns ca nu, apoi s‑a razgandit si ti‑a vorbit despre acele vise recurente si angoasante, care sunt, o stii foarte bine, moneda curenta: cel care viseaza se afla in fata unui juriu si trebuie sa dea niste examene. Or, visul referitor la examene, in toate variantele sale, este, desigur, o manifestare a sentimentului de impostura. El vine sa ilustreze nelinistea la gandul ca nu meriti locul pe care‑l ocupi, de unde rezulta necesitatea de a‑ti demonstra meritul (prin examen). Un cosmar in care impostorul se crede pe punctul de a fi demascat.
O convingere: impostura este o problema ce tine de copilarie.
Ai ascultat povestea exemplara, in acest sens, a lui Sophie, care ti‑e prietena apropiata si cu care ai discutat indelung despre chestiunea aceasta, ce o privea indeaproape.
Mama ei era o femeie tacuta si melancolica. Tatal, un guraliv incorigibil, era un soi de adolescent perpetuu care o adora pe Sophie si‑i vorbea adesea despre planurile marete pe care le facea pentru viitorul ei. Crescuse, asadar, inconjurata de dragostea insufletita a tatalui sau, fusese o eleva buna, o fiica buna, ajutand la educatia fratilor sai mai mici, serioasa si linistita, dupa toate aparentele. Isi aminteste doar acest lucru: era timida, evita contactul cu profesorii sai si cu adultii in general. In adolescenta, ii invidia – fara sa stie prea bine de ce – pe prietenii ei in stare sa‑si gaseasca „modele", adulti cu care ar fi putut si ea sa invete, sa imparta pasiunile abia nascande. Astazi, ea afirma, imprumutandu‑ti sintagma, ca suferea de un sentiment de impostura: ii ocolea pe adulti de teama ca ei sa nu‑si dea seama ca „nu stie" – ca si cand n‑ar fi putut sa‑si asume locul ei de copil.
Vorbind despre impostura cu tine, iata la ce concluzie ajunge. Locul mamei parand sa fie gol, ea s‑a hranit excesiv din dragostea tatalui, crezand fara indoiala, in fantasma ei de copil, ca era sotia tatalui. (Sophie face sedinte de psihanaliza de multi ani, ceea ce explica, cu siguranta, inclinatia ei de a reduce totul la triunghiul oedipian, insa pe cuvant ca ti se pare destul de convingatoare.) Copil responsabil al unor parinti infantili, ea era, din acest motiv si in calitate de „sotie" a tatalui, pusa de doua ori intr‑o situatie de adult. Dar bineinteles ca si copiii au intuitia falsitatii acestui tip de configuratie. Sophie stia ca n‑ar fi trebuit sa se afle in postura respectiva. Pozitie acceptata in familie, dar care‑o facea sa‑i fie rusine in afara familiei. Cine era ea in afara familiei? In fata profesorilor, de pilda, ea, care nu stia sa fie copil, cum ar fi putut sa‑si asume faptul ca nu avea acces la cunoasterea lor de adult? Crede ca rareori a fost auzita spunand: „Nu stiu" si ca, desi era o eleva buna, era nevoita sa‑i ocoleasca pe profesori pentru ca ei sa nu vada… in fond ce anume? Ca nu era decat o fetita. Cat despre acea „cunoastere" ce‑i lipsea, prin care defineste pe scurt sentimentul fragilitatii sale de atunci, isi imagineaza (pentru ca a prins cate ceva, ca amatoare, din teoria psihanalitica) ca e vorba la origine de cunoasterea sexuala: cum se fac copiii, de unde venim. Iar faptul de a nu sti aceste lucruri – ceea ce e propriu tuturor copiilor – a devenit cu atat mai problematic cu cat ea nu‑si gasea nici macar scuza ca era un copil.
In acest sens sustine Sophie ca n‑a avut niciodata sansa de a fi copil, de a putea cere ajutor, protectie, sfaturi. N‑a putut nici sa se revolte (oh, spune ea, cat ii invidiaza pe cei care au putut s‑o faca) impotriva unor parinti atat de slabi. Mai tarziu, in viata, s‑a simtit multa vreme o impostoare. Si chiar si astazi, la cei saizeci de ani care‑i acorda in sfarsit, in realitate, cunoasterea si pozitia pe care le‑a ocupat imaginar in mod prematur, astazi cand, in sfarsit, faptul ca e adult nu mai poate fi pus la indoiala, ii revine uneori, oh!, fugitiv, sentimentul de impostura.
Tu i‑ai spus deschis ca, in povestea ei, cei care par niste impostori, niste veritabili impostori, sunt parintii: parinti care n‑au fost capabili sa‑si asume rolul cum se cuvine. Ii sugerezi ca rusinea pe care o resimtea ar putea foarte bine sa nu fi fost rusine fata de sine insasi, ci fata de impostura parintilor ei. Toate eforturile acelea facute de copii pentru a ascunde, a nu lasa sa se vada slabiciunea parintilor: cate persoane ai intalnit a caror viata era ingradita de necesitatea de a nu se descurca mai bine decat parintii – ca si cand ar fi trebuit ca propria viata sa nu arate limpede ca parintii ar fi putut, ar fi trebuit sa se descurce mai bine cu a lor. Sophie iti raspunde: „Poate…".
Va trebui sa‑l cunoasca pe Manuel, care sufera de o temere opusa. El iti povesteste cum, uneori, in timpul unei discutii, i‑e teama ca vocea lui sa nu o ia razna, sa nu se transforme in vocea subtire a baietelului care a fost, dezvaluind astfel adevarul naturii sale: el nu e un adult, nu stie ce inseamna sa fii adult, iar nelinistea care‑i umbreste cateodata privirea arata ca se teme sa nu fie demascat, sa nu fie descoperita aceasta realitate inspaimantatoare: ca n‑a stiut niciodata sa creasca si ca, dincolo de corpul sau mare si musculos, el nu e decat un copil. Nu stie sa‑ti explice la fel de bine ca Sophie de unde vine aceasta impostura, dar nu incape indoiala ca e legata de copilarie.
De exemplu, ea ar putea sa provina din faptul de a fi fost copilul unor parinti care s‑au simtit impostori in rolul lor de parinti. Nenumarati prieteni ti‑au marturisit ca, adesea, resimteau fata de copiii lor un crud sentiment de impostura. Exista oare vreo postura mai mitica decat aceea de parinte? Parintii! Erau mare lucru – parintii, chiar daca astazi nu‑i putem suferi, ne calca pe nervi, toata ziua vorbim de ei, ne gandim la ei –, iar noi insine, invaluiti inca in aburii copilariei, am putea oare sa le luam locul?
In paranteza fie spus, anumite schimbari de situatie genereaza frecvent sentimentul de impostura, chiar si atunci cand nu suntem predispusi la asa ceva: de la copil la parinte, desigur, dar si de la elev la profesor sau de la pacient la psihanalist. Dupa ani de zile in care am stat in banca de student sau lungiti pe divan, ne trezim, intr‑o buna zi, in pozitia mirifica in care se afla cel care detinea cunoasterea (cel care ne invata lucruri sau ne trata): o schimbare de statut atat de radicala poate fi ea asumata fara probleme? Am inchis paranteza.
Iti dai seama ca situatiile pe care le‑ai evocat mai sus nu sunt suficiente pentru a descrie multitudinea povestilor legate de copilarie care conduc la impostura. Doar aceasta convingere: dincolo de situatiile punctuale si inevitabile care dau nastere, la un moment dat, unui sentiment de impostura, radacina acestui sentiment la cei care sufera din cauza lui mai mult decat altii se afla in copilarie, perioada in care se construieste identitatea.
Impostura amoroasa
Sta in fata ta. A venit la intalnire (lucru ciudat, de altfel, ca a venit; dar pentru moment nu te gandesti prea mult la asta), iti vorbeste cu acel ton serios care te‑a sedus de la inceput. O privesti cercetator: e clar ca aveti aceleasi gusturi in numeroase domenii. Vorbesti cu inflacarare, cum stii sa faci (fara greutate), incerci sa ai un aer inteligent (iti reuseste usor, fara falsa modestie), te dai in vant dupa genul asta de conversatie: esti sedus, vrei sa seduci si, in acelasi timp, in mod obiectiv, ea te intereseaza, te intereseaza oricum, iti spui „excelent, nu lipseste nimic", si abordati chestiunea politica – lucru periculos, te poti certa usor sau poti fi dezamagit –, ei bine nu!, si discutia continua, patinati impreuna (gheata trosneste usor, taiata de lamele patinelor), alunecati in acelasi ritm, ea poarta esarfa aceea lila (da, ai spune ca e lila), care‑i lumineaza atat de bine fata, discutati multa vreme si noaptea coboara. Ea iti propune sa lasati cafeaua si sa‑ti ofere un pahar de vin alb intr‑un bar de vinuri pe care‑l stie ea. Da. Spui da. Te simti intru totul dispus sa‑ti placa vinul alb in seara aceea. Ea e blanda si in acelasi timp ferma, cu totul in genul tau, si ai impresia ca ii starnesti interesul. Atunci, in vreme ce mergeti de‑a lungul cheiului, stii ca va trebui sa faci gestul acela atat de angajant – nimic nu l‑a putut inlocui, de la inceputul timpurilor, in toate mediile si la toate varstele –, gestul acela care te‑a facut mereu sa tremuri un pic, inainte de a‑l schita: sa incerci s‑o saruti. Aerul e limpede, zgomotele sunt inecate de fluviu, lumina e numai buna s‑o cuprinzi in brate. Te apleci incet spre ea, incet ca sa‑i lasi timp sa se indeparteze fara brutalitate, ii respiri parfumul, forfota orasului dispare, ii vezi obrazul atat de aproape. Ea intinde fata spre buzele tale. Si dupa ce o saruti, va spune: „Imi placi, imi placi, imi placi."
Impostorule, mon frere, sigur ca poti sa mergi pana aici fara oprelisti, te pricepi sa placi, sa strangi in brate, sa oferi placere. Atata vreme cat trebuie sa mizezi si sa joci, sa incerci sa castigi, nu te dai in laturi. Nu te dai in laturi de la lupta.
Versiunea I. O luna mai tarziu. Soarele – nu poti exprima in cuvinte efectul soarelui la asfintit asupra fluviului, vocabularul de care dispui e complet sters, uzat, ridicol. Nu conteaza. E frumos. Ai avut dreptate sa‑i dai intalnire pe pod, pentru ca, asa cum speri, sunteti la unison, nutrind acea sensibilitate aparte a indragostitilor care cred confuz ca orice frumusete le e destinata, ca universul schiteaza o vasta retea de corespondente cu sentimentele lor, si atunci vei putea sa‑i declari lucrul miraculos – ca o iubesti.
Ajuns in acest punct, impostorule, mon semblable, te clatini. Nu duci lipsa de curaj (impostorul rareori duce lipsa), nu‑i vorba de asta, nu chiar de asta, ci mai degraba de faptul ca nu‑ti poti imagina, nu‑ti poti imagina o secunda ca ea ar putea raspunde pozitiv declaratiei tale. Nu formulezi nimic explicit. Dar cum ai putea fi tu iubit, tu care esti atat de putin demn de a fi iubit, care nu meriti dragostea? Ea e adorabila cu tine, dar – nu esti nebun, nu esti orbit de vanitate – nu tragi de aici nici o concluzie favorabila.
Versiunea II. (Impostorul a reusit totusi sa‑si declare sentimentele). In entuziasmul acela, v‑ati mutat impreuna. Aveai un apartament mare, ea era nevoita sa se mute, n‑ati mai stat pe ganduri, ati hotarat sa locuiti impreuna. Cum sa dai glas, in sanul unei fericiri intense, acestor framantari ale inimii, uneori, ca niste spasme ale intestinelor, ca o mana de gheata in plexul solar? Vocea ei, ii auzi tonul vocii si esti cuprins de vinovatie. Desigur, faci greseli atat de des. Un pahar asezat prost, o hartie de care ai uitat, o ora pe care ai lasat‑o sa treaca. Si in plus greseala asta fundamentala, cum sa zic, greseala asta fata de care celelalte nu sunt decat niste avataruri ori metonimii: a fi tu insuti. S‑ar putea ca ea sa profite, sa fi inteles cum sa te manipuleze, ideea asta iti trece prin minte din cand in cand. Dar esti atat de convins ca nu‑i esti satisfacator, in fond, in fond e deja o minune ca ea accepta sa imparta viata cu tine, nu?
Versiunea III. Prietenii tai cred ca exagerezi. Nu ti‑o spun explicit, dar o simti in privirile lor dezaprobatoare. Mereu disponibil, la panda, „draga mea" in sus, „draga mea" in jos, insistenta aceea de a o servi, inca o data, de a‑i da cele mai bune bucati, de a‑i ghici cele mai mici dorinte, prietenii cred ca esti prea atent, „exagereaza", parca ii auzi. Dar oare stiu ei ca esti nedemn? Nedemn, prin natura ta, de iubirea aceasta care ti‑a cazut din cer si in zadar te vei stradui, nu vei fi niciodata la inaltime, si intr‑o zi ea isi va da seama si va intelege ca n‑o meriti. Ca nu meriti, adica, iubirea nimanui, in general. Respectul, stima, poate (cu toate ca…), dar iubirea, nu, nu‑i pentru tine.
Versiunea IV. Te‑a parasit? Normal ca te‑a parasit. Cum putea sa fie altfel? Si tu ai cautat, imediat, o alta femeie, caci nu poti sta singur, nu poti rezista impulsului, cineva trebuie sa vina sa aduca linistea in acest loc foarte ascuns, unde se afla si teama si dorinta de dragoste, daca nu locul acela o ia razna, o ia razna si mai rau decat atunci cand iubitele tale sunt cu tine. Prietenii tai o privesc pe ultima dintre ele ca si cand ai fi facut o mare greseala. Nu tu draguta, nu tu amabila, nu tu inteligenta. Dar spuneti serios, credeti ca merit mai mult? Chiar si femeia aceasta, pe care o dispretuiti putin, cand isi va da seama cine sunt…
Versiunea V. (Impostorul nu si‑a declarat niciodata sentimentele caci…) Te‑ai dus pe pod, dar te‑ai comportat atat de nesuferit in seara aceea incat, dupa o ora, ea ti‑a dat de inteles ca avea altceva mai bun de facut si s‑a dus acasa. Acum, daca iti analizezi purtarea: n‑aveai nimic impotriva ei, evident, dar anticipezi momentul in care ea te va detesta–dispretui–respinge si mandria te obliga sa te aperi dinainte. Astfel, o agresezi prin purtarea ta.
Versiunea VI. (Alta posibilitate, dupa prima intalnire.) Nu esti nici prea dragut, nici prea rau: esti in asteptare. Ti‑ar placea ca ea sa fie cea care spune primele cuvinte (de dragoste), caci in ceea ce te priveste nu poti sa te expui ridicolului declarandu‑ti sentimentele in fata unei femei care nu vezi cum, nu, nu vezi cum si de ce ar putea sa te iubeasca. Astepti atat de mult incat, intr‑o buna zi, pasarea isi ia zborul.
Versiunea VII. (In forma de antidot.) Onestitatea te indeamna sa‑ti aduci aminte ca, din punctul de vedere al celuilalt, al celui care este iubit de impostor, lucrurile sunt departe de a fi tragice, ba chiar sunt extrem de placute. Marie pretinde ca nu esti niciodata atat de fericita ca atunci cand ai o relatie cu un impostor. Ea a locuit multa vreme cu Marcel, mare impostor in dragoste, si, spune ea, cat de bine stia el sa‑i arate dragostea lui, cat de bine stia el s‑o exprime! Desigur, pentru el faptul de a fi iubit ii starnea mirarea in fiecare zi, la fel ca in prima zi, nimic nu era banal in fiinta lui Maria, nici frumusetea, nici inteligenta ei, nimic nu se uza in cotidianul relatiei lor, el isi pastra intacta capacitatea de a se minuna de ea si de dragoste. Marie exclama: „Traiasca impostorii amorosi!"
In concluzie. Nu vrei sa vorbesti de impostorii profesionisti: nu vei spune nimic despre Denise, care, cu ochii scaldati in lacrimi, iti zice ca te iubeste si ca se va casatori cu Jacques. Nimic despre Marianne, excesiv machiata, care declara ca nu mai crede in fidelitate sau cuplu, ca viata e facuta pentru a dansa, din barbat in barbat, dar despre care stii ca viseaza sa fie ceruta in casatorie. Nici despre Christophe, care iti zice ca moare de dragoste pentru Charlotte si ca se gandeste la ea tot timpul cand, in serile in care Charlotte are o sedinta, se duce la Marianne sau la Anne‑Marie. Dar vei vorbi, neindoielnic, ceva mai mult despre Justine, care se crede atat de nedemna de a fi iubita incat nu reuseste sa‑si pastreze logodnicul, ori despre Stéphane, celibatar, care a ridicat atat de mult in slavi barbatul – masculul – incat nu vede cum ar putea o femeie sa‑l satisfaca.
Nu te referi, asadar, la don Juani, la cei care promit fiecarei femei ca o vor lua in casatorie, la cei sau cele care jura fidelitate intre doua intalniri secrete. La limita, ar fi mai indicat sa‑i analizezi pe cei sau pe cele care se intreaba ce inseamna sa iubesti cu adevarat, care nu stiu daca ceea ce simt e dorinta, iubire ori mila, care chestioneaza iubirea atunci cand dorinta o excede sau se indreapta catre altii, care isi reproseaza faptul ca dau impresia a fi mai atasati decat e cazul in realitate sau care (isi) ascund faptul ca iubirea a murit. Dar mai presus de toate, vrei sa vorbesti despre cei care se cred nedemni de dragostea care li se poarta.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura ART. Traducere din limba franceza de Adina Dinitoiu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
