Nascut in 1964, Rong Jiang este pseudonimul literar al disidentului chinez Lu Jiamin. In 1964, inainte de a absolvi liceul, e denuntat pentru un eseu pe care il scrie pentru scoala si acuzat ca se impotriveste Revolutiei. Se alatura Garzilor Rosii si in 1967 pleaca in Mongolia pentru a „servi poporul", unde ramane 11 ani, pana la varsta de 33 de ani, traind ca nomad. In 1978, se intoarce la Beijing. Se inscrie la universitate, unde studiaza economia si se alatura miscarii „primavara de la Beijing", in care are un rol participativ important. Dupa absolvire ramane profesor intr-un colegiu de stat. In 1989 e arestat in timpul protestelor din Piata Tianamen si inchis timp de 18 luni, dar eliberat fara proces. Totemul lupului, roman epic inspirat de experienta mongola, e scris sub pseudonim. In ciuda succesului colosal si a notorietatii de care se bucura, bestseller in 2004 in China cu peste 4 milioane de exemplare vandute (a doua carte ca circulatie dupa celebra carticica rosie a lui Mao), Jiang nu isi dezvaluie identitatea decat tarziu. Pana in 2006, numele lui real nu a fost cunoscut decat de cinci persoane, una dintre ele fiind Ministrul Sigurantei Publice. In 2007, tradus deja in peste 20 de tari, i se decerneaza premiul Man Asian Literar Prize. Desi nu e prezent, autoritatile chineze nu-i elibereaza un pasaport pentru a putea calatori, numele lui e facut cunoscut dincolo de hotarele continentale. In prezent traieste in Beijing, impreuna cu sotia sa, scriitoarea Zhang Kangkang.
***
In primul an petrecut in stepa, intr-o noapte cu viscol, Chenzhen vazuse la lumina lanternei oameni si caini inclestati in lupta crancena cu lupii.
— Chenchen! Chenchen!
Era trecut de miezul noptii cand Chenzhen fu trezit brusc de strigatele lui Kasmai si de latratul haitei de caini, dar pe cand se imbraca in graba si-si tragea cizmele de pasla si cojocul de piele, luand lanterna si bata, apoi iesind val-vartej din iurta, picioarele incepura sa-i tremure violent. Lumina lanternei razbatea printre fulgii de zapada care zburau nebuneste care-ncotro si dintr-odata o vazu pe Kasmai cum tragea un lup de coada lunga. De la coada pana la cap lupul avea aproape aceeasi lungime cu a unui om matur. Ea vru sa-l traga pe lup, dintr-o miscare, afara din mijlocul turmei, care era atat de inghesuita ca nu puteai arunca un ac. Lupul insa incerca din rasputeri sa se intoarca si sa muste. Oilor le era foarte frica, si de lupi dar si de vant, asa ca se buluceau indaratul paravanului. Zapada de sub ele se imputise de nu se mai putea respira. Pana la urma ii ingramadira pe lupi asa incat nu mai puteau face nicio miscare. Nu le mai ramanea decat sa scormoneasca cu ghearele in pamant, zbatandu-se ca apucatii si muscand la intamplare, iar cel prins de Kasmai incerca din rasputeri sa-si traga coada din mainile ei, cautand sa o zbugheasca din mijlocul turmei, pentru ca apoi sa se intoarca si sa contraatace. Chenzhen veni in fuga, impleticindu-se, nestiind pentru moment cum sa faca sa ajute. Cei doi lupi mari din spatele lui Kasmai erau despartiti de oi, zbatandu-se sa gaseasca o iesire, insa nu puteau decat sa scoata urlete disperate si infioratoare. Ceilalti cinci–sase dulai fiorosi ai casei lui Bilge si toti cainii vecinilor se aflau de acum in partea de rasarit a tarlei, luptandu-se pe viata si pe moarte cu lupii. Urletele cainilor, ragetele, scheunatul lor zguduiau cerul si pamantul. Chenzhen se gandi sa mearga inainte sa o ajute pe Kasmai, dar picioarele ii tremurau in asemenea hal, incat nu reusi sa faca niciun pas. De unde mai inainte isi dorise atat de mult sa ajunga sa puna mana pe un lup viu, acum era inghetat de frica. Kasmai crezu insa ca Chenzhen o sa-i sara in ajutor, si ii striga infrigurata:
— Nu veni, nu veni! Lupii musca. Du repede oile de aici, adu cainii!
Batranul lua degraba lanterna din mana lui Chenzhen si concentra fascicolul de lumina pe lupii din mijlocul turmei. Dulaul isi scutura o data capul, descurajat precum un paznic care si-a pierdut slujba si, exasperat, sarind pe spinarile oilor, calcandu-le pe cap, rostogolindu-se si catarandu-se iar, se repezi asupra lupilor. Batranul se rasti o data la Chenzhen:
— Goneste oile spre lupi! Baga-i la inghesuiala! Nu-i lasa sa scape! Apoi, luand bratul lui Chenzhen se opinti impreuna cu el sa culce oile la pamant sau sa le ingramadeasca inspre Kasmai.
Dulaul Pale cel fioros, sufland greu, sufland puternic, ajunse in sfarsit langa Kasmai, insa lupul se afla prins intre oile care erau atat de bulucite incat nu mai puteau apuca nici macar o gura de aer. Bravii caini de vanatoare ai stepei mongole cunosteau prea bine regulile, bunaoara ca nu trebuia sa muste lupii de trup sau de spinare, ca sa nu le vatame blana, insa, neavand unde sa-si vare botul, Pale latra si urla aiurea. De cum vazu ca Pale reusise sa ajunga langa ea, Kasmai se inclina brusc, ridica piciorul, tinu strans coada lupului, cu ambele maini, indoi genunchiul, iar apoi slobozind un strigat, adunandu-si toata forta in brate, si franse in doua coada lupului, care trosni ca un bat uscat. Lupul scoase un urlet sfasietor, de durere i se muiara picioarele, iar atunci mama si fiul trasera cu un strigat lupul afara din tarla. Lupul incepu sa se scuture, din cap pana-n picioare, dar intoarse capul sa-si priveasca rana. Atunci Pale se repezi si-l apuca zdravan de beregata, tintuindu-l pe lup de cap si de piept, chiar daca lovea cu labele si zgaria cu ghearele. Coltii cainelui se inclestara si doua firicele de sange tasnira din beregata lupului. Acesta se mai zbatu, agonizand cateva minute, dar apoi se lasa la pamant moale ca o carpa, iar limba insangerata i se prelinse afara printre coltii ascutiti. Kasmai isi sterse fata de sangele lupului, rasufland din greu.
Aburul dens al sangelui lupului mort se ridica in vazduh, latraturile cainilor din partea de rasarit incetara, lupii o luara la goana, unul dupa altul, pierzandu-si urma in bezna. Dinspre pajistile de la nord-vest se auzira indata urletele sfasietoare, triste si ascutite, plangand indelung pierderea comandantului cazut in lupta.
— Nu sunt bun de nimic, sunt las ca o oaie, spuse Chenzhen oftand. Nu ma compar nici macar cu un caine de stepa, cu o femeie, nici chiar cu un tanc de noua ani.
Dar Kasmai, scuturand din cap, spuse razand:
— Nu-i adevarat, nu-i adevarat, daca nu ieseai tu sa ma ajuti, lupul ar fi mancat oaia.
Si mos Bilge rase si spuse:
— Asa un student chinez care sa fie in stare sa mane oile, sa tina lanterna, eu n-am mai vazut.
Chenzhen ajunse bajbaind pana langa lupul care inca mai era cald. Regreta din tot sufletul faptul ca nu avusese curajul sa se duca sa o ajute pe Kasmai sa tina de coada lupul viu, ca pierduse o asemenea ocazie, cu care un chinez se intalneste poate o singura data in viata: experienta luptei corp la corp cu un lup. Pe intinderea lina a stepei, silueta lupului era intr-adevar infricosatoare, aducand mai degraba cu o gorila flocoasa, trupul impunator ii inspira in continuare teama, parand mai curand doborat de ameteala, dar amenintand sa se trezeasca si sa se ridice, cu un raget, in orice moment. Chenzhen mangaie capul urias al dulaului si-l batu in semn de apreciere pe spate, cand acesta statea tolanit. Apoi, intinzandu-si degetul mare si mijlociul, se apuca sa masoare lungimea lupului, din varful nasului pana-n varful cozii, in total noua lungimi, asta insemnand cam un metru optzeci, adica mai mare cu cativa centimetri decat propria sa inaltime. Vazand una ca asta, Chenzhen trase o gura de aer rece.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Curtea Veche, in Colectia Byblos. Traducere din limba chineza de Roxana Ribu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
