Ori desenului animat din 1976 Les Douze travaux d'Asterix, semnat de aceiasi autori ai benzilor desenate, Rene Goscinny si Albert Uderzo, care frizau geniul. Sigur, nimeni nu pretinde ca seria lung-metrajelor cu Asterix si Obelix, inceputa in 1999 cu Asterix et Obelix contre Cesar si continuata in 2002 cu Asterix&Obelix: Mission Cleopatre, sa le egaleze, insa aventurile galilor la Roma (sau in Grecia, de aceasta data, la Jocurile Olimpice) tind sa se transforme intr-o varza de la cap la coada, fara ca realizatorii sa stie precis ce lasa sa se vada pe ecran. Suspans inexistent, gaguri impiedicate, haos narativ, idei nefinalizate - cam acestea ar fi elementele dominante ale noii comedii cu gali si romani. Cel mai trist e ca din generoasa poveste inspirata de doi eroi superbi precum Asterix si Obelix doar interpretarile actorilor mai pot salva cate ceva. Pretextul il constituie de data aceasta ajutorul pe care Asterix si Obelix i-l dau prietenului lor Alafolix (tradus la noi prin imposibilul Indragostealasix!), care, amorezat de frumoasa printesa Irina a Greciei, e obligat sa rivalizeze cu Brutus, fiul marelui Iulius Cezar si sa castige Jocurile Olimpice pentru a ajunge la mana ei. Totul se transforma intr-un joc de culise cu nelipsita potiune magica, druizi, tentative de asasinat puse la cale de Brutus contra lui Cezar, intreceri la care echipa lui Brutus triseaza etc. Una dintre putinele scene simpatice din film este cea in care Alafolix, aflat sub balconul Irinei, ii recita iubitei versuri, ajutat de Obelix pe post de sufleor, aluzie la rolul titular jucat de Depardieu in 1990 in Cyrano de Bergerac. Filmul abunda, de altfel, in trimiteri cinefile mai mult sau mai deloc inspirate, culminand cu intrarea in scena a lui Alain Delon in rolul lui Iulius Cezar, prilej cu care, cu tema din Clanul sicilienilor pe fundalul sonor, sunt trecute in revista cateva dintre cele mai importante roluri ale lui, in timp ce animalul sau de casa, un ghepard, il priveste devotat. Pana la urma, nu faptul ca Delon s-a amuzat acceptand asemenea rol pe marginea kitsch-ului este rau, pentru ca, dupa o cariera ca a lui e limpede ca isi poate permite sa se relaxeze cum vrea. Pacat e insa de faptul ca Asterix si mai ales Obelix si-au pierdut considerabil din importanta, umor si suflu in aceasta nebuneala cu sandale romane, traditii eline si capiteluri. Lasati la o parte de scenariul neinspirat, ei fac aproape figuratie, in timp ce rolurile principale le revin lui Brutus si gastii lui si unui Cezar luat mereu prin surprindere de tot ce se intampla in fata, dar mai ales in spatele sau. Daca excelentul actor belgian Benoit Poelvoorde, cu mutra lui ingrata, reuseste un Brutus tembel, mitocan, impiedicat si arogant, un fel de Al Bundy in varianta frantuzeasca, Delon se multumeste sa ridice din sprancene cand un nou degustator de... ceva moare asasinat si sa exclame multumit de sine "Ave, mie", cu un amestec rezonabil de aroganta imperial-deloniana. In rest, se face apel la deja clasicul amestec de femei decorative si sportivi celebri: de data aceasta Michael Schumacher pe post de competitor la cursa de care, in rolul lui Schumix si Zinedine Zidane facand cateva pase, pe post de Numerodix. Cam atat...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
