Nichita Stanescu lipseste din sumarul antologiei de poezie comentata pe care am editat-o nu demult* si aceasta absenta (desi motivata in prefata) a continuat sa contrarieze pe unii dintre criticii care au avut bunatatea si rabdarea sa comenteze cartea.
A sosit, de aceea, timpul unei recuperari si am sa procedez la aceasta reparatie chiar daca ea incalca oarecum protocolul prezentei rubrici.
Voi incepe prin a ma intreba care ar putea fi poezia de raft exemplar a lui Nichita, daca ar fi sa alegem una singura din creatia sa. Unii, inrobiti de splendoarea distihului "Tristetea mea aude nenascutii caini/ Pe nenascutii oameni cum ii latra", ar indica imediat poemul Cantec (din volumul Dreptul la timp, 1965), altii ar alege Poveste sentimentala (din volumul O viziune a sentimentelor, 1964), cu finalul ei adanc rezonant: "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput". Altii ar opta, poate, pentru alte, nu putine, piese memorabile din acest imaginar. Exista insa cititori - si imi cer ingaduinta sa ma enumar printre ei - care s-au indragostit ireversibil de Evocare, un text de numai zece versuri (cuprins in volumul Operele imperfecte, 1979), dar care va strabate, fara indoiala, anii si, de ce nu?, veacurile: "Ea era frumoasa ca umbra unei idei, -/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatra proaspat sparta/ a strigat dintr-o limba moarta.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Razanda si planganda cu lacrimi mari/ era sarata ca sarea/ slavita la ospete de barbari.// Ea era frumoasa ca umbra unui gand./ Intre ape, numai ea era pamant".
Izbitor inca din primul vers al poemului e registrul de abordare a subiectului adorat: la limita abstractiunii, s-ar putea spune, fara a parasi insa concretetea, promisa si aproape tangibila a conturului feminin, care este, cum vom vedea, si conturul Lumii. Mai rafinat decat un Camil Petrescu, a carui exclamatie: "Am vazut idei!" e doar cu ceva mai putin emfatica decat stihul lui Arghezi: "Vreau sa Te pipai si sa urlu: Este!", poetul vede umbra unei idei si, mai mult, o socoate frumoasa. Sunt specifice modernitatii tentativele de explorare a abstractului in realizarea portretelor de tip ars amandi; poetii premoderni isi alegeau de obicei termenii de comparatie pentru modelele lor din lumea inconjuratoare, a exterioritatii nemijlocite, dar exista si exceptii in aceasta ordine de idei si ma gandesc la o intreaga traditie mistica in domeniu si, in special, la cultul frumusetii spirituale din imnele filocalice.
Nichita Stanescu, desi nu un hipercult, nu un erudit in adevaratul inteles al cuvantului, a campat frecvent in presocratici, in Platon, in neoplatonici (cu siguranta in Plotin) si avem toate motivele sa prezumam ca a poposit adeseori si in zona literaturii patristice, deci nu e de mirare referinta lui expresa la idee si, corelativ ei, la teologia umbrei.
Un mistic musulman din secolul al XIII-lea, Ibn Arabi, supranumit "Sultanul gnosticilor", afirma ca Universul ar fi insasi umbra lui Dumnezeu. Omul postmodern, "animal al cauzei" (si efectului), confruntat cu expertiza notiunii de umbra, isi pune automat problema sursei de lumina, unde anume e plasata ea. Nonconformist si imprevizibil insa, ca peste tot, Nichita gandeste aici mai curand asemenea gnosticului amintit decat conform cutumelor epocii sale si considera ca un lucru de la sine inteles sa-si compare iubita cu "umbra unui gand", nespecificand of course de unde vine lumina care face cu putinta o astfel de umbra (asa cum pentru Ibn Arabi pare un lucru cat se poate de firesc ca Dumnezeu sa genereze umbra, cata vreme chiar El este Lumina din care toate-si trag viata).
O singura paralela am sa mai fac. Avem, asadar, pe de o parte, un remake metafizic ("frumoasa ca umbra unei idei"), pe care poetul il asociaza, in mod absolut surprinzator, cu un alt vestigiu, de asta data din istoria civilizatiei umane: "Razanda si planganda cu lacrimi mari/ era sarata ca sarea/ slavita la ospete de barbari". Nu e singurul topos al operei sale in care Nichita Stanescu ne fascineaza cu stralucitoare asociatii de idei. Aici insa este inegalabil prin chiar faptul ca demoleaza toate treptele care, de regula, leaga termenii unei presupuse ecuatii, arde pur si simplu etapele printr-un spectaculos anacolut, un scurtcircuit prin care face deodata astfel vizibila relatia dintre barbarie si agape, dintre ospatul bestial al hoardei si iubirea filocalica. E ca si cum ar face un salt de la regnul mineral la cel uman, ignorand intercesiunea regnului vegetal si a celui animal.
Totul se incheie in poem prin sugestia unei tulburatoare regresii spre dimineata Lumii, cand apele primordiale se despart de uscat si cand in Creatie se face pasul decisiv de la lumina, adica de la umbra frumoasa a gandului lui Dumnezeu, la pamantul oamenilor: "Ea era frumoasa ca umbra unui gand./ Intre ape, numai ea era pamant".
Ocolul Romaniei in 80 de poeme. Cu un jurnal de bord de Ion Mircea, Editura Fundatiei Pro, 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
