Ceva din fluenta si simplitatea poeziei orientale zaboveste in versurile acestui autor* de a carui bio-bibliografie nu stiu nimic: "Un perete de pe care a fost furata/ colectia de tablouri pretioase/ - asa e omul fara iubire".
Atunci cand procedeul parabolei - intru totul adecvat genului sau de inspiratie - este hranit de noutatea elementelor si de un fior paradoxal, poemul este izbutit. Insa adesea schemele sfatoase sufoca imaginile vii de care volumul nu duce lipsa. Presupunem ca autorul n-a avut vreme sa se departeze de poeziile sale, fiind furat de ambitiosul proiect filosofic al intregului. E pacat ca morga "ideilor tari" dejoaca multe elanuri lirice autentice. Poemul nu se rotunjeste din cauza gandului care-l paraziteaza cu nonsalanta capuselor. Caci gandul suge sangele imaginilor celor mai izbutite si le lasa flasce, stravezii, explicit suprapuse pe real. Un poem care incepe in forta ("Cat timp mai e?/ Ochii mari te privesc, rotunzi ca nimicul./ Mainile copilului framanta o pasare/ de lut moale. Inca nu s-a hotarat/ cate aripi sa-i faca."), cu o mare economie de mijloace, mizand pe sugestie, creionand cum nu se poate mai discret, deci cu atat mai eficace, nehotararea primordiala a Creatorului - continua cu plasticizarea greoaie a unor concepte: "Moartea apropie marginile de centru/ cum isi strange o closca,/ in jurul ei, puii..." . Din aceasta alaturare cititorul nu mai pricepe nimic. Tot ce fusese generos oferit printr-o meditatie autentica este luat inapoi printr-un poncif pretentios. Multe poeme de lunga intindere sunt alcatuite din astfel de insule de lirism autentic, care sunt repede acoperite de malul cugetarilor insipide si, oricum, redundante. Pentru a gasi imagini genuine ca: "Cine esti tu? O stea speriata/ de propria-i stralucire ca de o boala?", ori: "Cand iubesc, puterea mea trece in Celalalt/ ca lumina in frunza" ori: "O sa ma prefac mort,/ sa simt inlauntru-mi vietile voastre/ ca pe niste oua straine,/ de cuci...", ori: "prin fiecare ciob de fereastra/ pandeste un copil" trebuie sa parcurgi zeci de randuri amorfe, care te indispun si-ti reduc disponibilitatea lecturii.
In general, poetica autorului nu poate depasi un anume didacticism - uneori pasabil, insa cu atat mai dureros, caci sunt cateva poeme in volum care ating perfectiunea dovedind ca se poate. Aici autorul "a uitat" sa mai explice, s-a increzut in forta imaginilor, si-a ingaduit luxul sa "nu priceapa" el insusi totul. Caci poezia moderna se bazeaza pe acest paradox: a fi "sugestiva", nu "explicita" chiar pentru creatorul ei. Doar mestesugarul stie totul despre obiectul pe care-l lucreaza. Creatorului ii ramane o marja anume de miraculos, de benefica ignoranta. Si Costel Stancu este un adevarat creator in cateva scurte poeme ca acelea de la paginile 10, 14, 41, 44. Il vom cita, in incheiere, pe cel de la pagina 10: "Fericit cel ce gaseste in inima lui/ tot ceea ce credea definitiv pierdut./
Intr-o parte a lumii am vazut cum pasarile/ inghiteau doar miezul fructelor. Nici/ nu se atingeau de samburii/ ramasi sa straluceasca in cer/ asemeni stelelor fixe./ In cealalta parte a lumii, dimpotriva,/ pasarile ciuguleau numai/ semintele din interior iar fructele/ le abandonau in mijlocul drumului/ ca pe niste copii cu ochii scosi./ Doamne, eu ce sa mai inteleg?/ Unde esti si unde nu?/ Sau sa fie prea curand pentru mine/ a te simti, deopotriva, in ambele locuri?" .
* Costel Stancu, Iesirea din pestera, Editura Marineasa, Timisoara 2005, 64 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
