KREMLIN, MOSCOVA. AJUNUL ANULUI NOU, 31 DECEMBRIE 1960
Mai erau doar câteva minute până la miezul nopţii, iar Nikita Hruşciov avea motive serioase să se simtă uşurat că anul 1960 era pe sfârşite. În timp ce se uita spre cei două mii de invitaţi de Anul Nou, strânşi sub tavanul boltit şi impunător al Sălii Sfântul Gheorghe de la Kremlin, avea motive şi mai mari de îngrijorare privind anul care începea. În vreme ce viscolul depunea un strat gros de zăpadă peste Piaţa Roşie şi mausoleul unde se aflau predecesorii lui mumifiaţi – Lenin şi Stalin – Hruşciov recunoştea că poziţia URSS în lume şi locul său în istorie, dar şi, ca să vorbim mai precis, supravieţuirea lui politică, depindeau de felul în care reuşea să gestioneze puternicul vârtej de provocări care îl asedia.
Pe plan intern, Hruşciov suferea din cauza celui de-al doilea an de recoltă foarte slabă. Cu doi ani înainte, într-o atmosferă deosebit de pompoasă, inaugurase un program extrem de ambiţios pentru a depăşi nivelul de trai al SUA până în anul 1970 şi, cu toate acestea, abia dacă reuşise să asigure nevoile de bază ale poporului său. În cadrul unei vizite de lucru prin ţară, văzuse lipsuri aproape peste tot, în domeniul asigurării de locuinţe, dar şi al unor alimente esenţiale, precum unt, carne, lapte şi ouă. Consilierii îi spuneau că posibilitatea izbucnirii unor revolte a muncitorilor creştea, iar situaţia nu se deosebea prea mult de aceea din Ungaria, unde, în 1956, se văzuse silit să zdrobească mişcările de stradă cu ajutorul tancurilor sovietice.
Pe plan extern, politica de coexistenţă paşnică cu Occidentul promovată de el, ceea ce constituia o ruptură cu ideea de confruntare inevitabilă, promovată de Stalin, se năruise când o rachetă sovietică doborâse un avion-spion Lockheed U-2 în luna mai a anului precedent. Câteva zile după aceea, Hruşciov a declanşat eşecul întâlnirii la vârf de la Paris cu Preşedintele Dwight D. Eisenhower şi aliaţii săi din război, după ce nu a primit scuze publice din partea SUA pentru pătrunderea ilegală în spaţiul aerian al Uniunii Sovietice. Prezentând incidentul drept o dovadă a eşecului lui Hruşciov în calitate de conducător politic, rămăşiţele staliniste din cadrul Partidului Comunist Sovietic şi din partidul lui Mo Tse Dung îşi ascuţeau cuţitele, pregătindu-se pentru cel de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. După ce se slujise chiar el de astfel de grupări pentru a scăpa de adversari, Hruşciov făcuse planuri pentru 1961 în scopul de a împiedica o catastrofă în cadrul acelor discuţii.
Ţinând seama de acest fundal istoric, nimic nu-l ameninţa pe Hruşciov mai mult decât situaţia care se deteriora continuu în Berlinul divizat. Criticii lui se plângeau că el permitea rănii celei mai primejdioase din lume să se agraveze. Berlinul de Est pierdea refugiaţi în favoarea Occidentului întri-un ritm alarmant. Aceşti fugari făceau parte din rândul celor mai capabili şi motivaţi ingineri, intelectuali, fermieri, medici şi profesori. Lui Hruşciov îi plăcea să numească Berlinul testiculele Occidentului, un loc sensibil pe care îl putea lovi când dorea pentru ca Statele Unite să se strâmbe de durere. Cu toate acestea, o metaforă mai sugestivă era că Berlinul devenise pentru el şi pentru blocul sovietic un adevărat călcâi al lui Ahile, locul cel mai vulnerabil al comunismului.
Cu toate acestea, Hruşciov nu a lăsat să se întrevadă nici unul dintre aceste motive de îngrijorare când s-a adresat mulţimii strânse pentru sărbătorirea Anului Nou, între care se numărau cosmonauţi, balerine, artişti, înalţi funcţionari şi ambasadori, cu toţii scăldaţi în lumina orbitoare a celor şase candelabre masive din bronz şi a celor trei mii de lămpi electrice din sală. Pentru acei oameni, invitarea la recepţia dată de liderul sovietic reprezenta în sine o confirmare a poziţiei lor sociale. Cu toate acestea, ei aşteptau cu o emoţie mai mare decât de obicei, pentru că John F. Kennedy avea să se instaleze la Casa Albă peste mai puţin de şase săptămâni. Cu toţii ştiau că urarea tradiţională de anul nou a liderului sovietic avea să stabilească atmosfera în care aveau să se desfăşoare relaţiile sovieto-americane.
Pe măsură ce în Turnul Spaskaia, datând din secolul al XVI-lea, ceasul Kuranti număra secundele pentru ca la miezul nopţii să-şi dezlănţuie dangătele răsunătoare, Hruşciov reuşea să încingă spiritele în Sala Sfântul Gheorge. A dat mâna strâns cu unii oaspeţi şi i-a cuprins strâns în braţe pe alţii, făcând costumul lui strâmt, de culoare gri să fie pe punctul de a plesni la cusături. Dovedea aceeaşi energie care îl adusese la putere pornind de la condiţia de ţăran născut în Kalinovka, un sat rusesc situat în apropiere de graniţa cu Ucraina, trecând prin revoluţie, război civil, epurările demente ale lui Stalin, războiul mondial şi prin lupta pentru conducere ce se purtase după moartea lui Stalin. Preluarea puterii de către comunişti le oferise multor ruşi cu origini umile posibilităţi noi, dar nimeni nu supravieţuise cu atâta iscusinţă şi nici nu se ridicase la fel de sus ca Nikita Sergheievici Hruşciov.
Având în vedere capacitatea crescândă de a lansa proiectile cu focos nuclear împotriva Occidentului, pentru serviciile de informaţii americane descifrarea structurii psihologice a lui Hruşciov devenise o preocupare arzătoare. În 1960, CIA alcătuise o echipă de aproape douăzeci de experţi – medici internişti, psihiatri şi psihologi – pentru a-l urmări pe conducătorul sovietic prin intermediul filmelor, al dosarelor de informaţii şi al relatărilor personale. Grupul a mers până acolo încât a analizat fotografii mărite înfăţişând arterele lui Hruşciov pentru a evalua zvonurile potrivit cărora acestea se întăriseră dând naştere hipertensiunii arteriale. În cadrul unui raport ultrasecret – care mai apoi va ajunge pe masa Preşedintelui Kennedy – se susţinea că, în ciuda dispoziţiei mereu schimbătoare, a depresiilor şi a exceselor bahice (despre care aceştia anunţau că era mult mai bine ţinute sub control) liderul sovietic evidenţia în mod consecvent un comportament pe care ei l-au numit „oportunism optimist cronic.” Ei au ajuns la concluzia că Hruşciov era mai curând un activist clocotitor decât aşa cum se socotise până atunci, un comunist machiavelic plămădit din acelaşi aluat ca şi Stalin.
O altă schiţă ultrasecretă privind personalitatea sa, pregătită de CIA pentru administraţia următoare, remarca „inventivitatea, cutezanţa, un remarcabil simţ al momentelor politice importante şi teatralitatea” lui Hruşciov. Acest lucru îl prevenea pe proaspăt alesul Kennedy că dincolo de comportarea câteodată de bufon a acelui bărbat scund şi greoi se ascundeau „o înnăscută inteligenţă pătrunzătoare, o minte agilă, determinare, ambiţie şi cruzime.”
CIA nu a spus în raport că Hruşciov socotea că influenţase alegerea lui Kennedy, iar acum dorea să fie răsplătit pentru asta. El se lăuda în faţa tovarăşilor săi că reuşise să încline balanţa într-una dintre cele mai strânse competiţii din istoria Americii prin faptul că, în plină campanie electorală, refuzase solicitările republicanilor să îi elibereze pe cei trei piloţi americani – Francis Gary Powers, pilotul avionului U-2 doborât şi doi membri ai echipajului unui avion de recunoaştere RB-47, doborâţi de sovietici două luni mai târziu deasupra Mării Barents.
În cursul acelei campanii, instrucţiunile liderului sovietic date oficialităţilor de vârf din ţara sa fuseseră clare, privind atât dorinţa lui de a-l vedea câştigător pe Kennedy, cât şi dezgustul pe care îl manifesta faţă de anticomunistul Richard Nixon care, ca vice-preşedinte al lui Eisenhower, îl umilise la Moscova în timpul aşa numitei Dezbateri în Bucătărie privind avantajele sistemelor pe care le reprezentau. „Putem influenţa chiar şi alegerile prezidenţiale din SUA!” le spusese el tovarăşilor lui. „Nu i-am oferi niciodată un astfel de dar lui Nixon.”
După alegeri, Hruşciov a susţinut că refuzând să îi elibereze pe piloţi, îl făcuse în mod personal pe Nixon să piardă câteva sute de mii de voturi de care acesta ar fi avut nevoie pentru a ieşi învingător. La doar zece minute de mers pe jos de la Kremlin, unde se sărbătorea noul an, ca o dovadă a manipulărilor lui Hruşciov, prizonierii americani lâncezeau în închisoarea KGB-ului, Lubianka, unde liderul sovietic îi ţinea drept pioni politici care aveau să fie folosiţi ca monedă de schimb într-un moment în care dorea să obţină un câştig.
În timp ce se desfăşura numărătoarea inversă până la momentul toastului său de Anul Nou, mai curând ca un politician populist decât ca un dictator comunist, Hruşciov făcea o baie de mulţime. Deşi încă avea un aer tineresc şi viguros, Hruşciov îmbătrânise în ritmul accelerat evidenţiat de mulţi alţi ruşi, şi în urma unei boli grave, încărunţise de la vârsta de douăzeci şi doi de ani. În timp ce glumea cu tovarăşii lui, îşi arunca deseori de spate capul aproape chel şi exploda în râs la una dintre povestioarele pe care le spunea, arătându-şi fără să fie conştient de asta, dinţii stricaţi şi strungăreaţa, precum şi cei doi dinţi bicuspizi înveliţi în aur. Părul cărunt, tuns foarte scurt încadra faţa rotundă şi vioaie, pe care avea trei aluniţe, o cicatrice sub nasul borcănat, obraji roşii, cu riduri adânci şi ochi negri, sfredelitori. Flutura din mâini şi rostea propoziţii scurte într-un staccato pronunţat şi cu o voce nazală, ascuţită şi puternică.
Îi recunoştea pe mulţi după feţe şi se interesa de copiii tovarăşilor lui, pe care îi ştia pe nume: „Ce mai face micuţa Tatiana? Cum îi merge micuţului Ivan?”
Având în vedere scopul pe care şi-l propusese în acea noapte, Hruşciov s-a arătat dezamăgit de faptul că în mulţimea din sală nu se găsea cel mai important american din Moscova, ambasadorul Llewellyn „Tommy” Thompson, cu care rămăsese apropiat, în ciuda declinului înregistrat în relaţiile americano-sovietice. Jane, soţia ambasadorului i-a cerut scuze lui Hruşciov pentru faptul că soţul ei rămăsese acasă din cauza unei crize de ulcer. Pe de altă parte, era adevărat că ambasadorul însă suferea după întâlnirea cu liderul sovietic la precedenta sărbătorire a Anului Nou când, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, Hruşciov fusese cât pe ce să declanşeze cel de-al Treilea Război Mondial din cauza Berlinului.
Era ora două dimineaţa când Hruşciov, ameţit de alcool, i-a condus pe Thompson, pe soţia acestuia, pe ambasadorul Franţei şi pe liderul Partidului Comunist Italian într-o anticameră nou construită a Sălii Sfântul Gheorghe, decorată în mod curios cu o fântână arteziană în care se găseau pietre colorate, confecţionate din material plastic. Hruşciov s-a răstit la Thompson, spunând că va face Occidentul să plătească dacă acesta nu îi satisfăcea cererea de încheiere a unei înţelegeri privind Berlinul, în care să se prevadă retragerea trupelor aliate. „Avem treizeci de rachete nucleare îndreptate spre Franţa, mai mult decât suficiente pentru a distruge ţara,” a spus el, înclinându-şi capul spre ambasadorul francez. Pentru a fi mai convingător, a adăugat apoi că păstra şi câte cincizeci de rachete pentru Germania Occidentală şi Marea Britanie.
Făcând o încercare stângace de a readuce o atmosferă mai destinsă, Jane Thompson întrebase câte rachete rezervase Hruşciov pentru Unchiul Sam.
„Cifra este secretă,” spusese Hruşciov cu un zâmbet răutăcios.
Încercând să salveze situaţia care ameninţa să degenereze, Thompson a propus un toast pentru viitoare întâlnire la vârf de la Paris cu Eisenhower, exprimându-şi speranţa că relaţiile bilaterale se vor îmbunătăţi. Cu toate acestea, liderul sovietic nu a făcut decât să ameninţe şi mai mult, spunând că va renunţa la angajamentul făcut faţă de Eisenhower că se va abţine de la orice intervenţie unilaterală privind Berlinul înaintea întâlnirii de la Paris. Thompson a reuşit să pună capăt discuţiei purtate în aburi de votcă abia la ora şase dimineaţa, când a plecat conştient că relaţiile dintre cele două superputeri vor depinde de incapacitatea lui Hruşciov de a-şi mai aminti ulterior ce spusese în cursul acelei nopţi.
Thompson trimisese o telegramă codificată către Preşedintele Eisenhower şi Secretarul de Stat Christian Herter în aceeaşi dimineaţă, relatând afirmaţiile făcute de Hruşciov, declarând în acelaşi timp că ele un trebuie „luate ad litteram”, având în vedere starea de ebrietate a liderului sovietic. El a oferit explicaţia că sovieticul dorise doar „să ne facă pe noi să fim conştienţi de gravitatea” situaţiei Berlinului.
Un an mai târziu, când Thompson se afla în siguranţa reşedinţei sale din Moscova, Hruşciov era treaz şi într-o dispoziţie mai generoasă când ceasul a bătut de miezul nopţii. După ce clopotele au întâmpinat sosirea anului 1961, iar luminile bradului de Anul Nou, înalt de doisprezece metri, din Sala Sfântul Gheorghe s-au aprins, Hruşciov a ridicat paharul şi a ţinut un toast care va fi interpretat drept o directivă doctrinară de către liderii de partide şi reprodus în telegrame diplomatice în toată lumea.
„Un An Nou fericit, tovarăşi, un An Nou fericit! Indiferent cât de bun a fost anul dinainte, noul an va fi şi mai bun!”
Cei prezenţi în sală au ovaţionat, s-au îmbrăţişat şi sărutat.
Hruşciov a toastat în cinstea poporului muncitor, a ţăranilor, intelectualilor, conceptelor marxist-leniniste şi a coexistenţei paşnice între popoarele lumii. Pe un ton conciliant, a spus: „Noi considerăm că sistemul socialist este superior, dar nu vom încerca niciodată să îl impunem altor state.”
Participanţii au rămas tăcuţi când Hruşciov a vorbit despre Kennedy.
„Dragi tovarăşi! Prieteni! Domnilor!” a spus Hruşciov. „Uniunea Sovietică face toate eforturile pentru a avea legături prieteneşti cu toate popoarele. Cred că nimeni nu-mi va reproşa dacă afirm că acordăm o mare importanţă îmbunătăţirii relaţiilor noastre cu Statele Unite, deoarece ele contribuie considerabil la modelarea altor naţiuni. Noi am dori să credem că Statele Unite năzuiesc către acelaşi obiectiv. Sperăm că noul preşedinte va fi ca o adiere proaspătă care să alunge aerul stătut dintre SUA şi URSS.”
Omul care cu un an în urmă numărase bombele atomice pe care le va lansa asupra Occidentului adopta o postură de pacificator. „În timpul campaniei electorale,” a spus Hruşciov către cei din sală, „domnul Kennedy a afirmat că, dacă ar fi fost preşedinte, ar fi exprimat regrete faţă de Uniunea Sovietică” pentru faptul că se trimiseseră avioane-spion care survolaseră teritoriul sovietic. Hruşciov a mai spus că şi el voia să lase în trecut „acest episod lamentabil” şi să nu mai facă referiri la el... „Credem că votându-l pe domnul Kennedy şi nu pe domnul Nixon, poporul american va dezaproba politica Războiului Rece, care duce la înrăutăţirea relaţiilor internaţionale.”
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
