„Cine deţine Berlinul deţine Germania, şi cine controlează Germania controlează Europa” - Vladimir Lenin, citându-l pe Karl Marx
PUNCTUL DE CONTROL CHARLIE, BERLIN
9:00 D.A. VINERI 27 OCTOMBRIE 1961
În timpul Războiului Rece, niciodată nu existase un moment mai periculos.
Înfruntând noaptea umedă şi plină de pericole, berlinezii s-au strâns pe străzile lăturalnice care dădeau spre Punctul de control Charlie. Ziarele din dimineaţa următoare au apreciat numărul acestora la aproximativ cinci sute, o mulţime apreciabilă, având în vedere că oamenii de acolo ar fi putut fi martori la primele lovituri ale unui război termonuclear. După şase zile de încordări crescânde, tancurile americane M48 Patton şi cele sovietice, T-72, stăteau faţă în faţă la o azvârlitură de băţ unele de celelalte – câte zece de fiecare parte, şi câte altele douăzeci ţinute în rezervă.
Înarmaţi împotriva burniţei doar cu umbrele şi jachete cu glugă, oamenii se buluceau în faţă pentru a găsi cele mai avantajoase poziţii de pe Firedrichstrasse, Mauerstrasse şi Zimmerstrasse, cele trei străzi la întretăierea cărora se găsea principalul punct de trecere dintre Berlinul de Est şi cel de Vest pentru vehiculele militare, Aliate şi civile, precum şi pentru pietoni. Unii dintre ei stăteau pe acoperişuri. Alţii, inclusiv numeroşi fotografi şi reporteri de ştiri, se aplecau de la ferestrele unor clădiri scunde, încă având tencuiala muşcată de gloanţe trase în timpul războiului.
Aflat la faţa locului, reporterul CBS Daniel Schorr, cu glas baritonal şi autoritar care dramatiza situaţia, îi anunţa pe ascultătorii săi: „Războiul Rece a căpătat o nouă amploare în această seară, când soldaţii americani şi ruşi au luat poziţii de confruntare pentru prima oară în istorie. Până în prezent, conflictul Est-Vest s-a purtat prin împuterniciţi – germani sau alţii. Însă astă seară, superputerile s-au confruntat prin mijlocirea armelor: zece tancuri scunde ruseşti şi zece tancuri americane Patton, aflate faţă în faţă la mai puţin de o sută de metri unele de altele...”
Situaţia era îndeajuns de încordată pentru ca atunci când un elicopter american a zburat la mică înălţime pentru a supravegherea câmpului de bătălie, un poliţist est-german, cuprins de panică, a strigat: „La pământ!”, iar mulţimea ascultătoare s-a aruncat cu faţa în jos la pământ. În alte momente a domnit calmul. „Scena e bizară, aproape incredibilă,” a afirmat Schorr. „Infanteriştii americani stau în apropierea tancurilor, mâncând din gamele de popotă, în vreme ce est-berlinezii privesc dinapoia unei bariere din frânghie şi cumpără covrigi, întreaga scenă fiind iluminată de reflectoarele plasate pe partea estică, iar tancurile ruseşti devenind aproape invizibile în bezna răsăritului.”
Prin mulţime s-au propagat zvonuri cum că în Berlin va izbucni războiul. Es geht los un drei Uhr („Va începe la ora trei dimineaţă”). Un post de radio din Berlinul Ocidental a anunţat că generalul Lucius Clay, noul reprezentant special al Preşedintelui Kennedy, se îndrepta spre graniţă cu fast hollywoodian pentru a comanda personal primele focuri. Un alt zvon răspândit era că şeful poliţiei militare americane de la Punctul de control Charlie îl lovise cu pumnul pe un omolog est-german, şi că ambii abia aşteptau să lupte cu arma în mână unul împotriva celuilalt. Un alt zvon susţinea că spre Berlin porniseră în marş companii sovietice pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna libertăţii oraşului. De felul lor, berlinezii erau captivaţi de bârfe chiar şi în cele mai nefericite momente. Având în vedere că mai toţi oamenii din mulţime trecuseră printr-unul, dacă nu chiar prin două războaie mondiale, ei bănuiau că se putea întâmpla aproape orice.
Clay, care comandase operaţiunile aeriene din 1948 care salvaseră Berlinul Occidental de o blocadă care durase trei sute de zile, declanşase confruntarea cu o săptămână mai înainte în legătură cu o chestiune pe care mai toţi superiorii lui din Washington nu o considerau drept generatoare de război. Încălcând procedurile stabilite de cele patru puteri, poliţia de frontieră est-germană începuse să le ceară civililor aliaţi să prezinte actele de identitate înainte de a pătrunde în zona sovietică a Berlinului. Până atunci, fusese suficientă existenţa plăcuţelor distinctive de înmatriculare.
Având din experienţa sa personală convingerea că sovieticii vor ciunti drepturile Occidentului ca dintr-un salam moale dacă nu erau confruntaţi chiar în chestiunile cele mai neînsemnate, Clay refuzase şi ordonase ca escorte armate să însoţească vehiculele civile prin punctul de control. Soldaţi înarmaţi cu puşti cu baionetă şi susţinuţi de tancuri americane flancaseră vehiculele care şerpuiau printre barierele din beton, vopsite în roşu şi alb şi aşezate în zigzag ale punctului de control.
La început, atitudinea dură a lui Clay a dat roade: grănicerii est-germani au bătut în retragere. Curând, totuşi, Hruşciov le-a ordonat trupelor sale să egaleze puterea de foc americană tanc pentru tanc şi să fie pregătite pentru o escaladare a situaţiei, dacă era necesar. Într-un efort ciudat şi în cele din urmă nereuşit de a păstra capacitatea de a tăgădui unele fapte ce ar putea declanşa un scandal politic, Hruşciov a ordonat ca însemnele naţionale sovietice de pe tancuri să fie ascunse şi ca tanchiştii să poarte uniforme negre, fără însemne militare.
Când s-au deplasat în acea după amiază pentru a împiedica operaţiunea iniţiată de Clay, tancurile sovietice au transformat neînsemnata dispută de frontieră cu est-germanii într-un război al nervilor între cele mai puternice ţări din lume. Comandanţii americani şi sovietici care coordonau acţiunile din centrele de operaţiuni de urgenţă din cele două zone ale Berlinului au analizat următoarele mişcări şi au aşteptat cu nerăbdare ordine de la Preşedintele John F. Kennedy şi respectiv de la Premierul Nikita Hruşciov.
În timp ce liderii deliberau la Washington şi Moscova, echipajele tancurilor americane, comandate de maiorul Thomas Tyre,e şi-au măsurat cu ochi îngrijoraţi adversarii aflaţi dincolo de cea mai cunoscută graniţă dintre Est şi Vest. În cadrul unei operaţiuni de noapte, desfăşurate cu doar două luni şi jumătate mai devreme, pe 13 august 1961, cu sprijin sovietic, trupele est-germane şi poliţia instalaseră primele bariere din sârmă ghimpată şi posturi de pază pe toată circumferinţa de peste 175 de kilometri din jurul Berlinului Occidental pentru a stăvili exodul de refugiaţi a căror fugă ameninţa chiar existenţa statului comunist.
După aceea, comuniştii fortificaseră linia de frontieră cu blocuri de beton, mortar, şanţuri antitanc, turnuri de pază şi câini de atac. Ceea ce lumea avea să cunoască sub numele de „Zidul Berlinului” a fost descris de Norman Gelb, corespondent al Mutual Broadcasting Network, drept „cel mai remarcabil, mai absurd plan de reorganizare urbană din toate timpurile... un zid care şerpuieşte prin oraş şi a devenit fundalul unui coşmar.” Jurnalişti, fotografi de ştiri, lideri politici, spioni importanţi, generali chiar turişti se grăbeau să meargă la Berlin pentru a vedea cum figurativa Cortină de Fier a lui Winston Churchill căpăta formă materială.
Tuturor le era limpede că acea confruntare de tancuri de la Punctul de control Charlie nu reprezenta un exerciţiu. Tyree se îngrijise ca în acea dimineaţă oamenii lui să încarce muniţie de război în magaziile tancurilor. Iar mitralierele lor erau încărcate pe jumătate. Pe lângă acestea, tehnicienii instalaseră lame de buldozer pe câteva tancuri. În timpul exerciţiilor de pregătire pentru un astfel de moment, îşi instruise oamenii să execute un plan pentru pătrunderea paşnică în Berlinul de Est prin Punctul de control Charlie, lucru permis în baza prevederilor drepturilor celor patru puteri, iar la întoarcere, să dărâme zidul Berlinului, aflat în construcţie – provocându-i astfel pe comunişti să riposteze.
Ca să se încălzească şi să-şi calmeze nervi, tanchiştii americani şi-au ambalat motoarele, provocând un vuiet îngrozitor. Cu toate acestea, micul contingent al aliaţilor, alcătuit din 12 000 de soldaţi, dintre care doar 6 500 erau americani, nu ar fi avut nici o şansă în cursul unui conflict armat convenţional purtat împotriva a 350 000 de soldaţi sovietici care se găseau la o distanţă accesibilă de Berlin. Oamenii lui Tyree ştiau că reprezentau doar un mecanism de declanşare pentru un război total care putea deveni nuclear chiar mai repede decât ar fi putut rosti cineva Auf Wiedersehen.
Adam Kellett-Long, corespondent Reuters, care se grăbise să ajungă la Punctul de control Charlie pentru a face prima relatare despre confruntare, s-a speriat în timp ce urmărea un soldat american de culoare care manevra mitraliera plasată pe turela unui tanc. „M-am temut că dacă mâna i-ar fi tremurat mai tare, arma putea deschide focul, şi, în acest fel omul ar fi declanşat cel de-al Treilea Război Mondial,” a gândit Kellett-Long în sinea lui.
În jur de miezul nopţii la Berlin şi respectiv 6:00 d.a. la Washington, consilierii cei mai importanţi în probleme de securitate naţională se întruneau într-o şedinţă de urgenţă în Camera Cabinetului de la Casa Albă. Preşedintele era din ce în ce mai îngrijorat de faptul că situaţia scăpa de sub control. În cursul acelei săptămâni, strategii lui Kennedy în probleme de arme nucleare finalizaseră planuri de avarie amănunţite privind executarea unei prime lovituri nucleare împotriva Uniunii Sovietice, dacă acest lucru era necesar, care să producă daune devastatoare adversarului său şi să facă armata sa incapabilă de a da o ripostă. Preşedintele încă nu aprobase acele planuri şi îşi asedia experţii cu întrebări care îi trădau scepticismul. Însă scenariile referitoare la sfârşitul lumii au nuanţat dispoziţia preşedintelui care discuta cu McGeorge Bundy, consilier pentru probleme de securitate naţională, Dean Rusk, Secretarul de Stat, Robert McNamara, secretarul pentru apărare, generalul Lyman Lemnitzer, preşedinte al Şefilor de Stat Major al Forţelor Reunite şi cu alţi înalţi funcţionari americani.
De acolo, ei i-au telefonat generalului Clay pe o linie telefonică secretizată în sala de operaţiuni din Berlinul Occidental. Lui Clay i s-a comunicat că la telefon era Bundy, care dorea să discute cu el, astfel că a rămas surprins când a auzit vocea lui Kennedy.
„Bună ziua, domnule Preşedinte,” a spus Clay cu glas puternic, făcând ca orice rumoare din centrul de comandă aflat în spatele său să înceteze brusc.
„Cum stau lucrurile acolo?” a întrebat Kennedy, cu o voce care avea rolul să fie rece şi relaxată.
„Totul era sub control,” a spus Clay. „Avem zece tancuri la Punctul de control Charlie,” a precizat el. „Şi ruşii au zece tancuri acolo, aşadar suntem în situaţia de egalitate.”
Un consilier i-a întins un bilet Generalului Clay.
„Domnule Preşedinte, va trebui să modific cifrele. Tocmai mi s-a spus că ruşii aduc încă douăzeci de tancuri, ceea ce va însemna că au numărul total de tancuri pe care le deţinem în Berlin. De aceea, le vom aduce şi noi pe celelalte douăzeci pe care le avem în dotare. Nu vă faceţi griji, domnule Preşedinte. Ne-au egalat, tanc cu tanc. Asta constituie o dovadă suplimentară pentru mine că ruşii nu vor să întreprindă nimic,” a spus el.
Şi preşedintele putea face o socoteală atât de simplă. În cazul în care sovieticii continuau să mărească numărul tancurilor, lui Clay îi lipsea capacitatea de a riposta în mod convenţional. Kennedy a examinat feţele îngrijorate ale oamenilor care se aflau în aceeaşi încăpere cu el. Şi-a aşezat picioarele pe birou, străduindu-se astfel să transmită un mesaj de stăpânire de sine către cei care se temeau că problemele vor scăpa iremediabil de sub control.
„Bine, atunci, nu-i nimic,” i-a spus preşedintele lui Clay. „Păstrează-ţi sângele rece.”
„Domnule Preşedinte,” a răspuns Clay cu o candoare caracteristică lui, „noi nu ne facem griji în privinţa asta. Ne preocupă însă sângele rece al oamenilor dumneavoastră din Washington.”
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
