Bruno Andreşoiu: „Prezenţa iederii şi a calcanelor în Bucureşti este pentru mine dovada că natură profundă a acestui colţ de lume este ceva mai complexă decât avem impresia şi pretenţia că ştim.” (II)/ de Daniel Nicolescu

- Depinde foarte mult de ceea ce îţi doreşti să afli dinBucureşti. Că orice oraş, şi acesta al nostru e plin de kilometri0. Există kilometrii zero ai patrimoniului, care te trimit înzonele istorice, mai vechi sau mai recente, dar există şi tot soiulde altfel de kilometri zero, cu condiţia să nu cauţi doarpitorescul acela (adesea) uşor desuet. Pentru mine kilometrul zeroal Bucureştiului nu este unic şi nici fix. Am descoperit, înfuncţie de stări şi momente, nenumăraţi kilometri zero, diverşi şicontradictorii. În fapt, cartea toată poate fi citită şi că opropunere de kilometri zero, de puncte tipologice de la care poţiîncepe un excurs şi o căutare proprii. Am încercat să evit undiscurs pitoresco-sentimental, care să se focalizeze numai asuprazonelor / edificiilor cu parfum, demers care mi se pare incomplet,inoperant şi uşor prăfuit.

Reperele zero sunt deci pentru mine tipologice şi nugeografice, capitolele cărţii reprezentând practic fiecare dintreele un drum ce poate fi început oriunde în spaţiu şi parcurs înafară regulilor clasice. Nu e nevoie de un traseu anume şi decontinuitate în timp pentru a explora calcanele, iederă,nemonumentele, spatele blocurilor etc. Parcurgerea oraşului şidescoperirea lor se poate face oricum, oricând şi începând deoriunde. Îmi dau seama că nu ofer prea multe repere concrete, darimaginile cărţii s-au adunat în modul sugerat mai sus şi mă gândesccă e complicat şi poate necinstit să inventez un altul acum.

- Calcanul şi iedera sunt două pasiuni mai vechi ale mele,pentru care am găsit în sfârşit momentul şi locul expunerii. Măfascinează deopotrivă, deşi diferit - calcanul ca semn al uneiabsenţe, iar iedera ca probă a vitalităţii marginalului, aimportanţei minorului, ca metaforă vegetală a deşertăciuniiefortului uman. Fiecare dintre ele îmi pare egal reprezentativpentru Bucureşti, pentru un fel de a fi al oraşului (şi al celorcare îl locuiesc) pe care sistematic ne forţăm să-l uităm şi să-ltransgresăm cu eforturile noastre civilizatoare. Luptă actualităţiitehnolatre cu structurile profunde ale urbei mi se pare, pentruîncă o vreme cel puţin, pierdută. Mă distrează copios faptul căaceste reprimabile pulsiuni găsesc încă forţă de a-şi râde depretenţiile de control ale mentalităţii contemporane asupraspaţiului.

Mi-ar plăcea că focalizarea noastră asupra acestor detaliispecifice să poată genera şi un alt fel de meditaţie asupraoraşului, cu ceva mai multă înţelegere şi mai puţine pretenţii deînstăpânire. Prezenţa iederii şi a calcanelor în Bucureşti - şifelul în care sunt prezente - este pentru mine dovadă că naturăprofundă a acestui colţ de lume este ceva mai complexă decât avemimpresia şi pretenţia că ştim. Sigur că putem oricând găsiexplicaţii limpezi şi la o adică tehnice pentru prezenţa lor, darnu cred că a le închide în scheme şi formule ne-ar ajută în vreunfel. Ne-ar simpifica numai, sărăcind-o, înţelegerea. Felul în caresunt expuse în carte ţine cont de această convingere a mea şi spercă textele aferente sunt suficient de explicite.

- Sincer, nu ştiu prea exact ce face şcoala bucureşteană dearhitectură şi nici nu face parte din preocupările mele de moment.Sunt acolo oameni plătiţi şi presupus competenţi să se ocupe deînvăţământul românesc de profil. Despre noile generaţii, ce săspun?, le întâlnesc destul de rar reprezentanţii, de obicei cândajung pe la interviuri sau să lucreze la noi în birou. Am începutsă mă obişnuiesc cu ideea că trebuie să reînveţe aproape tot,şcoală echipându-i cu un bagaj oarecare de cunoştinţe tehnice, darcu un fel de a aborda arhitectură destul de precar. Majoritatea,din ce am putut eu constată, sunt pseudo-poeţi, şi astfel practicădevine o permanenţă luptă cu realitatea, împănata de inevitabilelefrustrări ale nereuşitei. Lipsă de realism, în sensul adecvării şiadaptabilităţii la situaţiile reale este, cred, primcipalul defectal învăţământului românesc de arhitectură, iar efectele sale se facsimţite în practică ultimilor ani.

E adevărat şi că destul de mulţi arhitecţi tineri, eventualchiar din studenţie, pleacă să lucreze în străinătate, dar nu ştiudacă este vorba despre cei mai buni sau doar de cei mai decişi săîşi construiască o carieră mai sigură. Dar cum spuneam, legăturilemele cu şcoală sunt destul de diluate, aşa că rândurile de mai sus,oricum schematizări ilicite, ar putea fi nişte simplespeculaţii...

În altă odine de idei, faptul că tocmai clădirea facultăţii dearhitectură este într-un nesfârşit şantier şi că faţadei acesteia ise aduc modificări din considerente mai degrabă comerciale decâtestetice sau urbane este o chestiune al cărei umor involuntar paresă nu mai tulbure pe nimeni.

- Revista Igloo se simte, slavă Domnului, bine, şi îşi permitesă viseze destul de frumos. Deocamdată pariul cu formatul şiconţinutul este câştigător, deşi momentul este, după cum ştiţi,destul de neplăcut. Apoi, ne ocupăm în continuare cu suficient demulte lucruri (poate şi) pentru a ne păstra echilibrul mintal înaceste vremuri bizare. Am construit şi dezvoltăm în continuareplatformă on line, adăugând noi extensii, care susţin demersurileeditoriale clasice. Avem în plan şi în pregătire un număr de albumepentru anul în curs, pe care sper să reuşim să le şiconcretizăm.