Bucuria nu este suspectă/ de Alex. Ştefănescu

21 oct 2010 Autor: Stefanescu Alexandru

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- ...Spuneam, deci, că un consumator de artă, observând ce tehnică aplică artistul pentru a-l emoţiona, află mai multe despre sine. Înţelege cum anume percepe el realitatea. Dacă, de pildă, pentru a-i sugera ideea de feminitate, un poet îi descrie diferite dantele, şi dacă aceste dantele chiar îi evocă o prezenţă feminină, va avea prilejul să-şi dea seama că în mintea sa femeia se asociază cu materiile imaculate, vaporoase, delicate; va continua, poate, să se întrebe dacă această reprezentare a preluat-o de la alţii sau dacă s-a constituit în urma unei experienţe personale; va încerca să afle ce alte elemente îi sugerează lui ideea de feminitate. Se realizează astfel un proces de conştientizare. De fapt valoarea cognitivă a artei constă, mai mult chiar decât în adevărurile concrete pe care le află un om despre realitatea înconjurătoare şi despre sine, în această intensificare a lucidităţii. Arta activează permanent conştiinţa, întreţine claritatea gândirii.
- Asemenea teorii sunt bune pentru orele de dirigenţie. În realitate, arta nu stimulează deloc luciditatea, ci, dimpotrivă, reveria. Are chiar o componentă orgiastică. Thomas Mann a vorbit de un fel de "amnezie ideologică" pe care o provoacă muzica. Nu i-ai văzut niciodată pe spectatorii de film ieşind din întunericul sălii de cinematograf afară, în plin soare? Nu le-ai remarcat expresia somnambulică? Şi nu ţii minte cum reacţionezi tu însuţi când asculţi o poezie? Eşti transportat, uneori chiar închizi ochii, ca sub efectul hipnozei...
- Acestea sunt manifestări exterioare. Despre matematică nu poţi spune că are o componentă orgiastică şi totuşi matematicianul, când se lasă absorbit de un calcul, capătă o mină absentă, pare dus în altă lume. N-am să neg că receptarea creaţiei artistice presupune o anumită bucurie, dar de ce să o suspectăm? Crezi că luciditatea se realizează doar într-o dispoziţie sumbră? Aceasta este o veche prejudecată, conform căreia tot ce este exuberant este şi neserios. Plăcerea de a recunoaşte obiectul imitaţiei, de a înţelege cât de ingenios s-a dovedit a fi artistul şi, totodată, de a-ţi contempla propria viaţă psihică echivalează, fără îndoială, cu o iluminare interioară, poate chiar cu un fel de exaltare, dar acest proces ridică fiinţa umană, nu o coboară.
Într-o singură privinţă ai dreptate. Uneori creaţia artistică te obligă, într-adevăr, să renunţi la luciditate, dar numai pentru a ajunge la o luciditate de un grad mai mare. Trebuie să renunţi pentru o clipă la gravitatea ta formală din viaţa de toate zilele, să intri în joc, şi drept urmare vei avea acces la înţelesuri cu adevărat grave. Aflându-te într-un tramvai în care oamenii se înghesuie grăbiţi şi zgomotoşi pari, desigur, ridicol dacă scoţi din servietă un aparat de radio, îţi înfunzi microreceptorul într-o ureche şi începi să te laşi legănat de o muzică neauzită de cei din jur. Dar, în realitate, cine este ridicol? Cine pluteşte în ceaţă? Cel care vociferează pentru că i s-a rupt un nasture? Sau tu, care te laşi cuprins de un fel de beţie a înţelegerii existenţei?
- Pui problema prea tranşant.
- Nu avem timp să o nuanţăm. Cât priveşte opinia lui Thomas Mann, aminteşte-ţi că a formulat-o într-un anumit context, pentru a evidenţia superioritatea literaturii faţă de muzică. Era o exagerare polemică. De fapt, şi în audierea muzicii, "beţia" reprezintă doar un protocol al receptării, un elan al participării la actul artistic, efectul fundamental rămânând tot conştientizarea.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com