Beneficiezi de o doza ridicata de mandrie nationala atunci cand, aflandu-te la Royal Court Theatre (Jerwood Theatre Upstairs) din Londra, urmaresti un spectacol cu o piesa romaneasca: Kebab. Nu de Caragiale, ci de Carbunariu (de e unul, de e altul, conteaza doar pentru "nativul" din sala; altfel spus: ei bine da, englezii iubitori de teatru habar nu au cine-i Caragiale). Entuziasmul fata de intrarea Romaniei in UE a trecut de mult, la fel cum trecute sunt si zilele cand britanicilor li se parea exotic sa afle ca vii dintr-o tara a carei capitala este Budap... vreau sa spun, Bucuresti.
Acum esti asociat cu prea-numerosii muncitori romani de pe santierele de constructii londoneze, sau cu persoanele inconjurate de puradei din fata de la Harrods, ori cu fetele harnice care curata apartamentele bogatilor; toate bune si frumoase, insa... "Nu cumva ne iau noua job-urile?" (S-au purtat indelungi discutii, la nivel inalt, pentru a se demonstra ca de fapt ei, localnicii, nu presteaza anyway asemenea job-uri.) Oricat de multi straini de pe toate meleagurile ar fi la Londra si in ciuda faptului ca Royal Court se specializeaza in a aduce la un loc dramaturgi din felurite unghere ale globului, sentimentul ca nu esti chiar binevenit se intareste pe zi ce trece. Iar pe mine, in mod ridicol, ma gadila de placere gandul ca numai eu inteleg ce e cu sarmalele si cozonacul despre care se vorbeste in spectacol, ori ca aia, de pilda, pare insigna sonora a Tarom-ului, ori ca muzica aceea cam militaroasa este Desteapta-te, romane. Ca si cum i-ar pasa cuiva, in afara de mine. E greu de acceptat, uneori, ca in lumea mare buricul pamantului este altundeva decat in locul unde te-ai nascut tu.
Montarea cu piesa Kebab de Gianina Carbunariu se desfasoara fara evenimente majore. Faptul ca personajele vin din Romania nu cred ca spune ceva; puteau fi din Kenia, Brazilia sau Macedonia; oameni cu probleme sunt pretutindeni. Madalina (Matti Houghton), o minora frumusica si dezghetata, isi urmeaza prietenul, Voicu (Laurence Spellman), proaspat "irlandizat", la Dublin. Spera ca va avea toale, parfumuri bune si succes. In realitate, ajunge scurt sa lucreze intr-un chiosc de kebab, pentru ca apoi sa fie prostituata de "irlandezul" ei. Dar, cum stie ca in Vest "munca din greu este apreciata" si ca "in nici un caz nu ma intorc", nu se da inapoi. Nici chiar atunci cand ajunge sa faca sex on line, gratie talentelor in visual arts ale studentului masterand Bogdan (Sam Crane), care o filmeaza - el insusi ratat, inadaptat, neacceptat ("Sistemul functioneaza. Doar eu, eu nu functionez"). Mariajul in trei se destrama cand "Maddy" dispare (surprinzator, mai ales in conditiile in care pe ea nu parea sa o deranjeze foarte mult ce face), iar Voicu si Bogdan raman singuri. E la latitudinea lor cum se vor folosi reciproc de aici inainte, sau in ce fel de carne de tun (ma rog, kebab) se vor transforma unul pe altul. Totul este piperat cu ceva sex - destul de explicit - si cu limbaj colorat. In plus, violenta si extazul piesei amintesc de textele lui Sarah Kane, minus disperarea ei iremedibila.
Tristetea acestui fapt divers - atat de comun, din pacate - nu rupe prea multe inimi. Cu astfel de situatii se ocupa asociatii precum humantrafficking.org, chaste.org.uk etc. Guvernul irlandez/britanic nu poate face mare lucru pentru fete ca Madalina. Ele nu vin dintr-o tara in care viata le este pusa in pericol, asa ca sunt ajutate sa se intoarca acasa. De acest "acasa" se ocupa, cumva printre randuri, piesa Gianinei Carbunariu si spectacolul Orlei O'Loughlin. Am intalnit atat de des in Marea Britanie, direct sau indirect (in metrou, pe strada), la imigrantii est- europeni care vin sa munceasca - nu sa se aseze - in Regat, detalii vazute in Kebab... Am ghicit in ochii lor canapeaua albastra pe care cele trei personaje din Kebab isi fac veacul zi si noapte (cine-si permite sa inchirieze mai mult de o camera?!), treningul rosu cu dungi albe in care e imbracata Madalina si care a fost, no doubt, cumparat din vreo piata romaneasca, sau hainele voit cool ale studentului Bogdan, care incearca disperat sa se integreze, eforturile de a invata engleza si accentul chinuit cu care reusesc sa rupa doua vorbe (in productia de la Royal Court, cand eroii se caznesc sa vorbeasca engleza, pronuntia actorilor, in limba lor materna, se strica, se deformeaza, devine "straina"). Am ascultat discutii nostalgice despre mancarea de la mama, in timp ce se mesteca un KFC occidental. Cunosc sclipirea de patriotism care apare in privirea multora atunci cand, ca si Madalina, rostesc numele Nadiei Comaneci, atat de banalizata si invechita emblema a tarii lasate in urma.
Gianina Carbunariu si confratii sai de la dramAcum marturisesc ca teatrul lor se vrea nu atat "frumos", cat, mai ales, "raportat la real". Si asa si reuseste sa fie. Dar cui ii vorbeste realitatea in chestiune? Charles Spencer de la The Telegraph marturiseste ca ar fi fost interesat (mai curand) sa afle care este situatia in Romania dupa aproape 20 de ani de la caderea lui Ceausescu (e putin nedrept ca nu a inteles, printre randuri, referintele vartoase la Romania contemporana). In plus, atat Spencer, cat si Michael Billington de la The Guardian sau Alice Jones de la The Independent, le reproseaza celor de la Royal Court ca promoveaza la nesfarsit acelasi teatru tributar stilului Kane si Ravenhill: Kebab "este ca multe alte piese pe care le-am vazut in ultimii zece ani" (Billington), iar Royal Court ar trebui "sa se maturizeze si sa-si incurajeze scriitorii sa descopere ca exista viata dramatica si dincolo de barbarie" (Spencer). The Telegraph merge chiar pana acolo incat caracterizeaza textul lui Carbunariu drept o suma de "clisee rancede". E adevarat, cronicarii britanici nu au primit cu entuziasm, la timpul lor, nici macar piesele lui Sarah Kane insasi. Totusi, fervoarea cu care sustin ca a trecut vremea acestui tip de teatru da de gandit.
In paralel cu Royal Court, cei din grupul dramAcum incurajeaza, si ei, dramaturgia contemporana. Recent, a aparut in presa romaneasca chemarea la cel de-al 5-lea concurs de piese noi, sub sloganul "Te vrem montat! Monteaza-te!". Probabil ca textele ce vor fi scrise vor avea acelasi iz ca si Kebab. "Nu-i nici o problema daca in piesa ta nu se vorbeste sau se injura." Tinerii artisti romani simt nevoia sa treaca prin teme si moduri de expresie care in alte tari par sa se epuizeze as we speak. Ca si in multe alte domenii, aceasta este, probabil, o etapa de parcurs.
Londra, februarie 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
