Cai în galop

Yukio Mishima

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură,prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintrescriitorii japonezi emblematici ai secolului XX. Kimitaka Hiraoka,pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokio, într-o familiede samurai, şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezeceani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literarăBungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său,adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţeletradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1943 îşi începestudiile la Facultatea de Drept a Universităţii din Tokio. Cinciani mai târziu îi apare primul roman, "Confesiunile unei măşti"(Humanitas, 2003), care îl propulsează în rândul celor maicunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel ocarieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane,printre care se numără: "Tumultul valurilor" (1954), "Templul deaur" (1956; Humanitas, 2000), "După banchet" (1960; Humanitas,2004), "Calea samuraiului" (1967; Humanitas, 2007), "Soare şi oţel"(1970; Humanitas, 2008)." Zăpada de primăvară" (1968), primul volumal tetralogiei "Marea fertilităţii", este urmat de romanele "Cai îngalop" (1969), "Templul zorilor" (1970) şi "Îngerul decăzut"(1970). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şitrei de piese de teatru. Întreaga viaţă a lui Mishima a fostmarcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor(vezi eseul său "Calea samuraiului", apărut în 1967; Humanitas,2007). Aceasta îl va împinge în 25 noiembrie 1970, ziua în careîncheie ultimul volum al tetralogiei, la gestul sinuciderii ritualeprin seppuku.
În al doilea volum al tetralogiei "Marea fertilităţii", "Cai îngalop", Mishima readuce în scenă, la aproape 20 de ani de laevenimentele din "Zăpada de primăvară", pe doi dintre protagoniştiipoveştii încheiate tragic în primul volum. De data aceasta, nudragostea este cea care le va marca destinele, ci onoarea şisacrificiul în numele unui ideal.

* * *

Umbra unei muşte mari a traversat în tăcere arena de luptă,măturată cu grijă. Când s-a apropiat de masa lungă acoperită cupânză albă, aşezată în faţa oaspeţilor, s-a auzit dintr-odatăbâzâind tare. Unul dintre oaspeţi şi-a desfăcut evantaiul, vrând săo alunge. Gesturile sale elegante i-au amintit lui Honda de ceea cecitise pe cartea lui de vizită: luptător kendō de rangul alşaptelea. Discursul spumos al preşedintelui Asociaţiei Veteranilorde Război încă mai continua.
Din arena aflată sub ochii lui, ca şi din frontonul ieşit mult înafară al templului, din verdeaţa care îmbrăca muntele sacru şi dincerul strălucitor răzbătea o răsuflarea arzătoare şi violentă. Câteo pală de vânt trecea peste arenă, cufundată acum în tăcere, darunde nu peste mult timp aveau să răsune strigătele de luptă şipocnetele loviturilor cu sabia de bambus. Vântul părea o fantomănevăzută care-şi întindea mâinile şi picioarele, pregătindu-separcă pentru înfruntările bărbăteşti ce aveau să urmeze.
Honda s-a simţit îndemnat să arunce o privire tânărului Iinuma,aflat chiar în dreptul lui, de partea cealaltă a curţii. Acumdouăzeci de ani, tatăl său ar fi trebuit să fie doar cu vreo cinciani mai în vârstă ca Honda şi Kiyoaki. Gândul că tutorele posac deodinioară, venit de la ţară, avea acum un fiu atât de mare i-aamintit dureros lui Honda, care nu avea copii, de trecereaanilor.
Tânărul asculta discursul lung stând nemişcat, aşezat cuviincios perogojină cu picioarele strânse sub el şi cu spatele drept. De fapt,nu se putea şti dacă într-adevăr asculta. Doar ochii îi străluceauşi, cu privirea fixă, înainte, părea făcut din oţel, insensibil lastimulii din afară.
Avea sprâncenele pronunţate şi tenul uşor închis la culoare.Buzele, lipite strâns, păreau că ţin între ele o sabie. Semănaîntr-adevăr cu Iinuma, dar trăsăturile lui întunecate, apăsătoareşi melancolice fuseseră parcă retuşate, una câte una, iar acumtransmiteau supleţe şi ascuţime. "E chipul cuiva care nu ştie nimicdespre viaţă", şi-a spus Honda. "Chipul cuiva care nu ştie căzăpada imaculată, proaspăt aşternută, se va topi şi se vamurdări."
Fiecare luptător avea aşezate în faţă, cu grijă, mănuşile de luptăşi, deasupra lor, casca, acoperită cu un prosop mic. De sub prosopse zăreau uneori, strălucind în soare, barele de metal alevizierelor. Licăririle poposeau pe genunchii luptătorilor,acoperiţi de materialul indigo al costumelor, accentuând şi maimult sentimentul de pericol şi atmosfera tensionată dinaintealuptei.

Cei doi arbitri şi-au ocupat locurile, unul în faţă, celălalt înspate.
― Echipa Albă: concurentul Isao Iinuma!
Auzindu-şi numele, tânărul, cu trupul încins în echipamentul deprotecţie, a păşit desculţ pe pământul ars de soare şi s-a închinatzeului cu mult respect.
Honda s-a pomenit gândindu-se că ar vrea să-l vadă pe tânărcâştigând. Primul strigăt de luptă a ţâşnit de sub casca tânărului,ca ţipătul unei păsări speriate.
Sunetul l-a dus pe Honda înapoi în timp, pe vremea când el însuşiera tânăr.
Îi spusese odată lui Kiyoaki că ei doi, peste ani buni, când toatecomplexitatea sentimentelor pe care le trăiau va fi fost datăuitării, aveau să fie puşi laolaltă cu colegii lor din echipa dekendō, şi caracterizaţi generic drept "tineri cu credinţa imatură".Aşa a şi fost. Însă surprinzător era faptul că Honda privea acumnostalgic acea "credinţă imatură", ajungând să o considere maifrumoasă decât credinţa în divinităţile sofisticate, spre careavusese înclinaţie în tinereţe. Prăpastia tinereţii în care fuseseîmpins acum era cu siguranţă diferită de cea pe care o cunoscuseodinioară.
Pentru Honda, primul strigăt de luptă care a rupt tăcerea a fost cao crăpătură pe unde au ieşit la suprafaţă flăcările tinereţii.Simţea cu aceeaşi prospeţime durerea care-i arsese odinioarăpieptul, deşi acum era la o vârstă când rar i se mai întâmpla săsimtă durere în suflet.
Era piesa de teatru stranie şi serioasă pe care timpul o joacă îninimile oamenilor. Fără a şterge rugina delicată a neadevăruluicare se aşterne peste argintul amintirilor, timpul aduce trecutuldin nou pe scenă, cu visele şi speranţele de atunci, iar omul îşidescoperă faţete neştiute, adânc ascunse în suflet. Aşa cum îşipriveşte satul natal din depărtarea unei trecători în munţi, şichiar dacă detaliile vieţii petrecute acolo s-au pierdut,semnificaţia faptului de a fi trăit acolo devine clară. Chiar şigăurile umplute cu apă de ploaie din pavajul pietruit al pieţeisatului, odinioară atât de supărătoare, se văd acum din depărtareca nişte sclipiri încărcate de frumuseţe.
În clipa în care Iinuma a scos primul strigăt de luptă, judecătorulîn vârstă de treizeci şi opt de ani a simţit că inima tânăruluiascundea ceva dureros, ca un vârf de săgeată ascuţit, rămas înfiptacolo. Lui Honda nu i se întâmplase niciodată să încerce săpătrundă astfel în inimile închise ale tinerilor, pe care, în celemai multe cazuri, îi întâlnea pe banca acuzării.
Adversarul tânărului, un luptător din tabăra Roşie, cu plăcuţele deprotecţie pentru gât fluturându-i pe umeri ca nişte branhii depeşte, a scos şi el un strigăt vajnic.
Tânărul Iinuma era liniştit. Faţă în faţă, cei doi luptători şi-audat târcoale, o dată şi încă o dată. Când Iinuma a ajuns cu faţacătre Honda, acesta i-a putut zări, pe fundalul jocului de luminişi umbre creat de zăbrelele vizierei, sprâncenele negre, bineconturate, ochii sclipitori şi linia dinţilor albi, strălucind cândstriga; apoi, când tânărul s-a întors cu spatele, i-a văzut ceafarobustă, proaspăt rasă, sub prosopul împăturit cu grijă şi prins pesub chingile albastre ale căştii.
Deodată s-a produs o mişcare, ca două vapoare care se ciocnesc,purtate de valurile agitate ale mării. Panglica albă şi îngustăprinsă de spatele lui Iinuma, semn al echipei pe care o reprezenta,a fluturat şi s-a auzit un zgomot puternic. Adversarul lui Iinuma aprimit o lovitură în cască.
Spectatorii au aplaudat. Iinuma eliminase un concurent. Aflat acumîn faţa următorului rival, stând întâi pe vine, apoi trăgându-şisabia de bambus de la brâu, cu un gest bărbătesc, Iinuma părea dejacă-şi domină adversarul.
Până şi pentru Honda, care nu se pricepea deloc la kendō, eraevidentă postura perfectă a tânărului. Chiar în momenteleloviturilor puternice, îşi păstra ţinuta, ca un tipar din hârtiealbastră agăţat de cer. Nici o clipă nu şi-a pierdut echilibrul,netulburat de consistenţa apăsătoare a aerului. Atmosfera care,pentru cei din jur, era parcă încărcată cu noroi clocotit, pentruIinuma era ca o apă limpede şi răcoritoare.
S-a îndepărtat cu un pas de umbra aruncată de prelată, iar armuralui neagră şi strălucitoare a prins culoarea cerului.
Adversarul s-a retras cu un pas. Avea costumul uzat şi culoareaindigo pălise, mai ales pe spate, unde materialul se rosese de lacurelele încrucişate. Acolo avea prinsă o panglică îngustă, de unroşu aprins.
Iinuma a mai înaintat un pas, iar Honda, acum obişnuit cumişcările, a simţit tensiunea periculoasă pe care o transmiteaumănuşile acestuia. Antebraţele tânărului, ieşind la iveală întremarginea mănuşilor şi manşete, erau neobişnuit de groase pentru untânăr. Pe partea interioară a antebraţului se ghiceau muşchii albi,încordaţi. Pielea tăbăcită de pe palmele mănuşilor, pătată dealbastrul de pe partea lor exterioară, căpătase o culoare poetică,precum cerul la răsărit.
Vârfurile celor două săbii de bambus se tatonau cu prudenţă, ca doicâini care se amuşină.
― Yaaaaaaaaa!!! a strigat adversarul, cu forţă.
― Arya-arya-aryaaaaa!!! a ripostat Iinuma, cu o voce clară şirăsunătoare.
Adversarul a ţintit spre josul pieptarului, însă Iinuma a paratridicând sabia spre dreapta. Săbiile s-au ciocnit cu un zgomot depocnitoare. Cei doi s-au apropiat apoi piept la piept, iar arbitrula intervenit şi i-a despărţit.
― Reluaţi!
La semnalul arbitrului, Iinuma, fără a se opri măcar să respire,s-a năpustit asupra adversarului ca un val albastru, aplicându-i oserie de lovituri în cască. Fiecare lovitură era precisă şiputernică, iar combinaţia lor atât de copleşitoare, încâtadversarul, care pe primele două reuşise să le pareze, la stânga şila dreapta, a părut că se îndreaptă din proprie voinţă spre atreia, pe care a primit-o direct în cască.
Cei doi arbitri au fluturat în acelaşi timp fanioanele albe,triunghiulare.
Iinuma îşi învingea astfel al doilea adversar, fiind răsplătit decătre spectatori cu aplauze şi strigăte de încurajare.
― Împins cu hotărâre, urmărit cu repeziciune şi lovit, a remarcat,afectat, specialistul în kendō de lângă Honda. Roşul a stat cuochii pe vârful sabiei Albului. O greşeală de neiertat. Nu trebuiesă priveşti vârful sabiei adversarului. Dacă o priveşti, tepierzi.
Chiar fără să se priceapă la kendō, Honda şi-a dat seama că undevaîn trupul tânărului Iinuma exista ceva ca un arc, care emana olicărire purpurie. Energia acelui spirit nu avea nimic nebunesc şi,oricâtă rezistenţă întâmpina, crea în inima adversarului un gol,fie şi pentru o clipă. Probabil că prin acea crăpătură eracălăuzită şi sabia lui Iinuma, aşa cum vidul trage aerul. Graţieperfecţiunii loviturii, şi-a imaginat Honda, sabia lui Iinuma puteapătrunde cu uşurinţă în orice adversar, ca printr-o uşă lăsatădeschisă.
Al treilea adversar s-a apropiat de Iinuma parcă împotriva voinţeilui, tot aplecându-se la stânga şi la dreapta. Prosopul dinăuntrulcăştii sale era împăturit neglijent şi, în loc să se vadă ca olinie albă deasupra frunţii, avea o margine căzută până aproape desprânceana dreaptă. Cu spatele încovoiat, luptătorul părea o pasăresmintită. Era însă un adversar puternic şi modul în care mânuiasabia lăsa să se vadă că e un luptător încercat. Ca un uliu ce-şiînhaţă prada şi apoi ţâşneşte în zbor, ţintea de la distanţămănuşile adversarului, de cele mai multe ori cu succes, apoi seretrăgea cu repeziciune şi scotea strigătul de victorie, iar cândse apăra, nu se sfia să folosească orice tactică, oricât de lipsităde eleganţă ar fi fost.
În faţa acestui adversar, rafinamentul lui Iinuma, ca o lebădăalunecând lin pe ape, părea vulnerabil. De data aceasta, frumuseţeaşi precizia mişcărilor îl puteau duce spre propria-ipierzanie.
Adversarul îi strica mereu echilibrul dintre ritmul paşilor şi alloviturilor, urmărind să-l infesteze cu propria-i urâţenie şipropriile-i spaime.
Honda uitase de căldura apăsătoare, uitase şi de fumat. Şi-a datseama că numărul de mucuri de ţigară din scrumiera care se afla înfaţa lui nu mai crescuse. A întins mâna vrând să netezească niştecute de pe faţa de masă albă, boţită. Chiar atunci, preotulprincipal, aşezat lângă el, a scos o exclamaţie alarmată.
Honda i-a văzut pe cei doi arbitri încrucişând fanioanele.
― Ce noroc! a spus preotul, uşurat. Era cât pe ce să fie lovit înantebraţ.
Iinuma reuşea cu greu să-şi urmărească adversarul, care se ţinea ladistanţă. Dacă înainta un pas, adversarul se retrăgea cu un pas,iar de apărat, se apăra foarte bine şi cu şiretenie.
― Yaaaaaaa!
Iinuma a strigat şi a sărit la atac, însă adversarul s-a apăratrapid, parcă luându-l în derâdere. Cei doi au ajuns piept la piept,cu săbiile încrucişate.
Cele două săbii erau aproape verticale, tremurând uşor, precumcatargele unor bărci ancorate. Pieptarele de protecţie lestrăluceau, ca două chile în bătaia valurilor. Deşi adversari, ceidoi îşi uniseră puterile, iar săbiile lor păreau că se înclinăumile unui cer care nu le oferea nici o rază de speranţă.Răsuflarea întretăiată, sudoarea, încordarea muşchilor, forţafiecăruia îndreptată spre celălalt şi frustrarea lor arzătoare…acestea erau elementele ce le compuneau simetria imobilă.
În clipa în care arbitrul era gata să intervină, Iinuma s-a folositde forţa adversarului şi a sărit înapoi, eliberându-şi sabia dinîncleştare, apoi l-a lovit pe celălalt cu garda sabiei în piept.S-a auzit un zgomot sec.
Arbitrii au ridicat fanioanele, iar spectatorii au început săaplaude entuziasmaţi.
Honda şi-a aprins în sfârşit o ţigară. De-abia i se zărea vârfulaprins, în soarele puternic care se reflecta pe faţa de masă albă.Lui Honda i-a pierit imediat pofta de fumat.
În jurul lui Iinuma, picăturile de sudoare căzute pe pământularenei păreau nişte picături de sânge.
"Cai în galop" va apărea la Editura Humanitas Fiction, întraducerea Andreei Sion

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels