Prin nametii din gradina Academiei Romane inotau multimi de blanuri si pardesie elegante, cojoace de iarna si costume subtirele, asortate insa cu casti. Toata lumea avea aceeasi destinatie, Sala de Expozitii a Academiei. Imaginea parea standardul unui iminent eveniment monden, in care se amesteca somitati culturale, oameni politici, iubitori de arta, presa si public amator de cascat gura si urechile. Mirarea se transforma in perplexitate cand patrundeai in holul salii: nu aveai unde sa arunci un ac, multime - cata frunza si iarba. Era in ziua de 15 ianuarie.
Sincer, nu ma asteptam la un asa puhoi de lume la lansarea unui volum (unui nou volum, al XIV-lea) din Caietele lui Eminescu. Desi un eveniment colosal pentru cultura romana, facsimilarea caietelor nu a produs emulatia atat de asteptata de Constantin Noica. Ba as zice ca mai in pas cu moda este acum sa te indoiesti de valoarea lui Eminescu, sa te arati iritat de aprecierile superlative, sa incerci a-l aduce pe un locsor marunt, ca om si ca poet, citand-o pe Mite Kremnitz, asa cum facea la un moment dat Mircea Cartarescu, caruia ii inteleg gestul de a da crezare unei femei (se pare un pic napastuita de soarta din multe puncte de vedere), doar "d-aia le iubeste, nu?!", un portret extrem de rautacios, cu un Eminescu mai degraba scund, cu capul cam mare pentru trupul sau, cu dintii galbeni de la tutun si cam neingrijit. Bine ca a fost ea, Mite, frumusetea lumii, icoana de intelepciune si izvor pururea poetic! Imi vine insa greu sa inteleg cum apare cineva care il neaga nu numai pe Eminescu, ci si pe Noica, vorbind de la inaltimea celor vreo 21-22 cm de cultura pe care o are si de la scara cu un fustei rupt a culturii pe care a dat-o despre databilitatea si lipsa de insemnatate a poeziei eminesciene.
Pentru cei care citesc doar o parte a presei sau isi citesc, din spirit de solidaritate, doar congenerii, voi expune si punctul de vedere al lui Noica atat despre Eminescu, cat si despre caiete si despre necesitatea facsimilarii lor: "La scara culturii noastre, fiinta lui Eminescu poate fi mai vie decat cea a lui Shakespeare in Anglia si cea a lui Goethe in Germania, caci el nu mai e un simplu poet, nici un suflet nenorocit, ci o constiinta de cultura completa, de la deschiderea catre matematici, pe care abia le cunoaste, pana la aceea catre istorie, pentru care avea un organ deosebit".
Considerand facsimilarea caietelor lui Eminescu un act de pietate fata de cultura, Constantin Noica mai credea ca prin publicarea celor 44 de caiete s-ar dovedi ca "romanii au invatat lectia desavarsirii". Intre autoritatea culturala si argumentele lui Constantin Noica si o opinie (nu diferita de cea a coanei Cocuta de la frizerie, ca "pe mine, una, Eminescu ma plictiseste") a cuiva care abia se iteste din minimalismele culturale, dati-mi voie sa fiu invechit, conservator - ce mai, prost de-a binelea! - si sa impartasesc punctul de vedere al filosofului!
Cred, asadar, ca prin publicarea in facsimil a celor 44 de caiete, "in dezordinea lor", dar pastrand tot ceea ce e manuscris - hartie, cerneala, dimensiuni -, se produce intalnirea dintre miracolul existentei lor si miracolul intalnirii generatiei tinere cu cele peste 14.000 de file. Sunt mai bine de o suta de ani de cand Titu Maiorescu daruia Academiei Romane lazile cu manuscrise, in fapt cufarul ce suferise atatea peregrinari si de care era ingrijorat, intreband mereu de el, de pe patul suferintei, insusi Eminescu.
Iata ce spunea la 25 ianuarie 1902 Maiorescu: "De la Mihail Eminescu posed, daruite mie in diferite ocaziuni, multe manuscrise, parte poezii publicate, parte incercari, fragmente si variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri si articole in proza. Toate aceste manuscrise, asa cum se afla in carti cartonate, in caiete cusute si in foi volante, vi le trimit alaturat si le daruiesc, la randul meu, Academiei Romane, pentru a servi celor ce se vor ocupa in viitor cu cercetarea mai amanuntita asupra vietii si activitatii marelui nostru poet".
Manuscrisele au fost cercetate, au fost puse in circulatie prin tiparire in conditii mai bune sau mai incropite, dar in mod constant marii oameni de cultura ai Romaniei au militat pentru conservarea si apoi catre trimiterea lor in circuitul public. Nicolae Iorga si A.C. Cuza, Ion Scurtu si Perpessicius, G. Calinescu si Constantin Noica - dar nu numai ei! - au crezut cu tarie ca in manuscrisele eminesciene sta un tezaur cultural: "Nici un rand din Eminescu nu trebuie sa ramana nepublicat" (N. Iorga). Sa se fi inselat toti acestia si sa fi asteptat cultura romana o suta de ani spre a da niste capete luminate care se plictisesc de Eminescu si care, in fine, sa fi vazut ca poezia lui a fost doar ceva mai rasarita ca a pasoptistilor, ca limba si ideile lui sunt doar ceva mai incropite decat ale contemporanilor sai, dar fara nici o relevanta pentru formarea universului nostru spiritual? Cred nu numai ca nu e nimic dilematic, dar nici macar ceva serios nu poate fi intr-o astfel de problema. Inteleg pornirile iconoclaste, nu refuz punctele de vedere scandaloase. Omeneste, le pricep si le accept. "Credem neputintei omenesti", cum zicea cronicarul, dar ele raman doar rodul unor de inteles porniri/frustrari/necesitati de a fi diferit, de a atrage atentia asupra ta.
Cand ne intoarcem la lucrurile serioase, e obligatoriu sa acceptam ca acest mare proiect cultural ne imbogateste pe toti, cu voia sau fara voia noastra. Colectivul de truditori (acad. Eugen Simion, Mircia Dumitrescu, Gabriel Strempel, Marcel Popa si toti ceilalti autori) merita pe deplin recunostinta noastra.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
