Mi-am petrecut prima zi în Chile învârtindu-mă prin Santiago cu o hartă în mână, pe o căldură uscată şi înăbuşitoare, pierzând timpul până la autobuzul care avea să mă ducă în sud. E un oraş modern, fără nimic exotic sau pitoresc, nu vezi indieni în straie tipice şi nici cartiere coloniale în culori îndrăzneţe, aşa cum văzusem cu bunicii în Guatemala sau Mexic. Am urcat cu funicularul până în vârful unui deal – un traseu obligatoriu pentru orice turist – şi mi-am făcut o idee despre întinderea capitalei, care pare fără de sfârşit, şi despre poluarea care o acoperă cu o ceaţă prăfoasă. Pe seară m-am urcat într-un autobuz de culoarea caisei care mergea spre sud, spre Chiloé.
Degeaba m-am chinuit să dorm, legănată de mersul vehiculului şi de sforăiturile celorlalţi pasageri, am avut mereu probleme cu somnul, mai ales acum, când în vene îmi mai curg rezidurile vieţii rele pe care am dus-o. În zori ne-am oprit ca să mergem la toaletă şi să bem o cafea la un han situat într-un peisaj pastoral cu păşuni verzi şi vaci, după care am mai mers nişte ore până la un debarcader rudimentar, unde ne-am dezmorţit oasele şi am cumpărat plăcinte cu brânză şi crustacee de la nişte femei în halate albe ca de infirmiere. Autobuzul a urcat pe un bac şi am traversat canalul Chacao: o jumătate de oră pe o mare liniştită şi luminoasă. Înţepeniţi de multele ceasuri pe scaun, am coborât cu toţii din autobuz şi ne-am sprijinit de balustradă. În ciuda vântului tăios, am admirat stolurile de pescăruşi, batiste pe cer, şi delfinii cu burtă albă care dansau în jurul ambarcaţiunii.
Autobuzul ne-a lăsat la Ancud, în Insula Mare, al doilea oraş ca importanţă al arhipelagului. De acolo urma să iau altul până în satul unde mă aştepta Manuel Arias, dar am descoperit că-mi lipsea portofelul. Nini mă prevenise de existenţa hoţilor de buzunare din Chile şi de abilitatea lor de iluzionişti: îţi fură şi sufletul cu zâmbetul pe buze.Bine că mai aveam poza bunicului Popo şi paşaportul, astea erau în alt buzunar al rucsacului. Eram singură, fără un chior, într-o ţară necunoscută; dar dacă am învăţat ceva de pe urma nefastelor mele aventuri din anul trecut e că nu trebuie să mă las copleşită de inconveniente minore.
Într-o prăvălioară de artizanat din piaţă care vindea ţesături locale, trei femei ţeseau şi stăteau de vorbă; mi-am zis că dacă erau la fel ca Nini a mea aveau să mă ajute - chilienele sar în ajutorul celor aflaţi la ananghie, mai ales dacă aceştia sunt străini. Le-am explicat ce păţisem în spaniola mea şovăitoare; imediat au lăsat andrelele, mi-au oferit un scaun şi o oranjadă şi s-au pornit să comenteze cazul luându-şi una alteia vorba din gură. Au vorbit la mobil şi mi-au făcut rost de transport: un văr care mergea în aceeaşi direcţie peste câteva ceasuri şi care mă putea duce dacă acceptam să facă un ocol.
Am profitat de timpul rămas pentru a vizita satul şi muzeul bisericilor din Chiloé, proiectate de misionarii iezuiţi acum trei sute de ani şi ridicate de localnici, mari maeştri în lemn şi în construirea bărcilor. Structurile se susţin printr-un asamblaj ingenios lipsit de cuie, iar acoperişul boltit seamănă cu o barcă răsturnată. Ieşind din muzeu am găsit câinele. De statură medie, şchiop, cu o blană cenuşie şi aspră şi o coadă ca vai de ea, dar demn ca un câine cu pedigree. I-am oferit plăcinta din rucsac; a apucat-o delicat între dinţii gălbui, a lăsat-o jos şi m-a privit în ochi, dându-mi de înţeles că avea nevoie nu de mâncare, ci de companie. Susan, mama mea vitregă, era dresoare de câini şi m-a învăţat să nu ating un animal înainte ca acesta să se apropie primul de mine, semn că se simte în siguranţă, dar cu el am încălcat protocolul şi a fost bine. Am făcut pe turiştii împreună, iar la ora stabilită m-am întors la ţesătoarele mele. Câinele a rămas afară, doar cu o labă pe prag, politicos.
Vărul a venit cu un ceas mai devreme, într-o furgonetă încărcată până la refuz şi împreună cu nevastă-sa şi un copil de ţâţă. Le-am mulţumit binefăcătoarelor mele, care în plus îmi oferiseră şi mobilul ca să vorbesc cu Manuel Arias, şi i-am spus la revedere câinelui, numai că acesta avea alt plan: s-a întins la picioarele mele dând viguros din coadă şi zâmbindu-mi ca o hienă. Îmi făcuse favoarea de a mă băga în seamă, acum eram norocosul său biped. Atunci am schimbat tactica. Shoo! Shoo! Fucking dog, am strigat în engleză, dar nici nu s-a clintit, în timp ce vărul observa scena cuprins de milă. „Nu vă faceţi griji, domnişoară, putem să-l luăm şi pe Fákin”, a spus în cele din urmă. Şi astfel s-a făcut câinele cenuşiu cu noul său nume (poate că într-o viaţă anterioară se numea Prince). Ne-am înghesuit cu greu în furgoneta plină-ochi şi după o oră ajungeam în satul în care urma să mă întâlnesc cu prietenul bunică-mii, în faţa bisericii, pe malul mării.
Satul, întemeiat de spanioli la 1567, e printre cele mai vechi din arhipelag şi are două mii de locuitori, care habar n-am unde erau, că se vedeau mai ales găini şi oi. L-am aşteptat pe Manuel aşezată pe treptele bisericii vopsite în alb şi albastru, cu Fákin alături şi privită de la distanţă de patru puşti tăcuţi şi serioşi. Despre Manuel ştiam doar că fusese prieten cu bunica şi nu se mai văzuseră din deceniul şapte, dar rămăseseră în contact, mai întâi prin scrisori, aşa cum se proceda în preistorie, apoi prin email.
În fine, Manuel Arias şi-a făcut apariţia şi m-a recunoscut după descrierea bunică-mii făcută la telefon. Ce i-o fi spus? Că sunt un fel de obelisc cu părul vopsit în cele patru culori primare şi cu un cercel în nas. Mi-a întins mâna şi m-a cercetat rapid, de la urmele de ojă albastră de pe unghiile mâncate, la blugii roşi şi cizmele milităreşti acoperite cu spray roz pe care le dobândisem de la Armata Salvării pe când eram cerşetoare.
- Sunt Manuel Arias, s-aprezentat el în engleză.
- Salut. Sunt urmărită de FBI, de Interpol şi de o mafie criminală din Las Vegas, l-am anunţat eu din prima,ca să n-avem vorbe.
- Să fie într-un ceas bun, a zis el.
- N-am omorât pe nimeni şi, sincer, nu cred c-o să vină să mă caute aici, în curul lumii.
- Mersi.
- Scuze, n-am vrut să-ţi jignesc ţara, omule. De fapt, aici e frumos, numai verde şi apă, dar al dracului de departe!
- Departe de ce?
- De California, de civilizaţie, de restul lumii. Nini nu mi-a zis c-o să fie aşa de frig.
- E vară, m-a informat el.
- Vară în ianuarie? Unde s-a mai văzut aşa ceva?
- În emisfera sudică, mi-a răspuns sec.
Naşpa, mi-am spus, tipul n-are simţul umorului. M-a invitat la un ceai până vine camionul care-i aducea un frigider şi care întârziase trei ore. Am intrat într-o casă care avea ca semn distinctiv o cârpă albă prinsă de un par, semn că acolo se vindea pâine proaspătă. Înăuntru erau patru mese rustice cu muşama pe ele şi scaune desperecheate, o tejghea şi o sobă pe care fierbea un ceainic negru de funingine. O femeie îndesată, cu râs contagios, l-a salutat pe Manuel Arias cu o sărutare pe obraz şi m-a cercetat nedumerită înainte de a repeta gestul.
- Americancă? l-a întrebat.
- Nu se vede?
- Şi ce-a păţit la păr? a arătat ea spre capul meu vopsit.
- Aşa m-am născut, am răspuns eu, înţepată.
- Uite că „gringuita” vorbeşte creştineşte! a exclamat ea încântată. Staţi jos, acuşica vă aduc un ceiuţ.
M-a apucat de braţ şi m-a aşezat pe un scaun, în timp ce Manuel îmi explica că în Chile „gringo” se spune oricărei persoane blonde şi vorbitoare de engleză, dar când se foloseşte diminutivul „gringuito” sau „gringuita” e vorba de o nuanţă afectuoasă.
Hangiţa ne-a adus pliculeţe de ceai şi un munte de felii de pâine atunci scoasă din cuptor, unt şi miere, instalându-se lângă noi ca să fie sigură că mâncăm ca lumea. Curând s-a auzit motorul horcăit al camionului care se hurduca pe strada nepavată şi plină de gropi aducând un frigider care se legăna în cutia lui. Femeia a ieşit în pragul uşii şi a tras un chiot; câţiva tineri au apărut pe dată, au dat jos frigiderul şi l-au cărat la plajă şi l-au urcat pe barca cu motor a lui Manuel.
Ambarcaţiunea avea vreo opt metri lungime, era din fibră de sticlă, era vopsită în alb-albastru-roşu, culorile drapelului chilian care flutura la prova, aproape identic cu cel al Texasului. Avea şi un nume, scris pe o latură: Cahuilla. Băieţii au fixat cât au putut mai bine frigiderul în poziţie verticală şi m-au ajutat să urc la bord. Câinele a venit după mine şchiopătând pieziş.
- Şi ăsta? a întrebat Manuel.
- Nu-i al meu, s-a luat după mine la Ancud. Mi s-a spus că sunt tare inteligenţi câinii chilieni, iar ăsta e de rasă bună.
- Trebuie că e ciobănesc german corcit cu fox-terrier. Are corpul de câine de talie mare şi labe de rasă de talie mică, a fost de părere Manuel.
- Să vezi ce frumos o să fie după ce-i fac baie.
- Cum îl cheamă?
- Fucking dog, în chiliană Fákin.
- Sper să se înţeleagă cu pisicile mele. Iar noaptea va trebui să-l ţii legat ca să nu omoare oi.
- N-o să fie nevoie, o să doarmă cu mine.
Fákin s-a lipit de fundul bărcii, cu nasul între labele din faţă şi ochii ţintă la mine. Nu e drăgăstos, dar ne înţelegem în limbajul florei şi faunei: esperanto telepatic.
Pe cer se apropiau norii şi sufla un vânt îngheţat, dar marea era calmă. Manuel mi-a dat un poncho de lână şi n-a mai vorbit, atent la timonă şi la aparate – busolă, GPS, radio marin şi Dumnezeu ştie ce altceva – în timp ce eu mă uitam la el pe furiş. Nini îmi spusese că era sociolog, sau cam aşa ceva, dar în barca asta puteai să juri că e marinar: de statură medie, subţire, puternic, numai fibră şi muşchi, tăbăcit de vântul sărat, cu riduri de expresie, păr tuns scurt şi ţepos, ochii la fel de cenuşii ca părul. Nu ştiu să calculez vârsta oamenilor; el arată mai bine de departe, pentru că merge repede şi încă n-are cocoaşă de bătrâneţe, dar de aproape se vede că e mai în vârstă decât Nini, să tot aibă şaptezeci şi ceva de ani. Am căzut ca o bombă în viaţa lui. Va trebui să calc ca pe ouă, ca să nu regrete că mi-a oferit găzduire.
După o oră de navigaţie, timp în care am trecut pe lângă mai multe insuliţe aparent nelocuite (dar sunt), Manuel Arias mi-a semnalat un promontoriu care de departe era un fel de pată întunecată, dar de aproape s-a dovedit a fi o colină înconjurată de o plajă cu nisip negricios şi stânci, pe care se uscau patru bărci de lemn răsturnate cu burta în sus. A tras la un debarcader plutitor şi a azvârlit nişte odgoane groase copiilor care veniseră în fugă şi care au legat Cahuilla de nişte pari. „Bine ai venit în metropola noastră”, mi-a spus Manuel, arătând spre un cătun de case de lemn pe piloţi. M-a trecut un fior: acesta avea să fie de-acum înainte tot universul meu.
Un grup a coborât pe plajă să mă vadă. Manuel anunţase că o americancă avea să-l ajute la munca lui de cercetare, dar dacă se aşteptau la o persoană respectabilă au cam luat ţeapă: tricoul cu poza lui Obama pe care mi-o luase Nini de Crăciun mi se oprea deasupra buricului.
Coborâtul frigiderului fără să fie înclinat a fost treaba mai multor voluntari, care se îndemnau printre râsete şi se grăbeau, căci începuse să se întunece. Am urcat spre sat într-o adevărată procesiune: întâi frigiderul, apoi Manuel şi eu, în spate o duzină de puşti gălăgioşi, iar pe post de ariergardă o haită de maidanezi de toate culorile care-l lătrau furioşi pe Fákin, dar păstrând oarece distanţă – atitudinea sa de dispreţ suprem arăta limpede că primul care s-ar fi apropiat şi-ar fi asumat consecinţele. Pare-se că Fákin e greu de intimidat şi nu-i place să fie mirosit sub coadă. Am trecut pe lângă un cimitir unde păşteau capre cu ugerul plin, printre flori de plastic şi căsuţe de păpuşi pe morminte, unele conţinând mobilier pentru folosul morţilor.
În sat, casele pe pari erau legate între ele prin punţi de lemn, iar pe strada mare, ca să-i zic aşa, am văzut măgari, biciclete, un jeep al carabinierilor, poliţia locală, inscripţionat cu simbolul puştilor încrucişate, şi trei sau patru maşini vechi, care în California ar fi fost de colecţie dacă n-ar fi fost atât de paradite. Manuel mi-a explicat că din cauza terenului neregulat şi al noroiului care se făcea pe timp de iarnă, transportul greu se face cu carul cu boi, cel uşor cu catârii, iar oamenii se deplasează pe cai sau pe jos. Pancarte decolorate indicau prăvălii modeste, două magazine, farmacia, câteva cârciumi, două restaurante – adică vreo două mese din fier plasate în dreptul celor două pescării – şi un internet-cafe unde se vindeau baterii, băuturi gazoase, reviste şi amintiri pentru turiştii care vin o dată pe săptămână cu agenţiile de ecoturism să guste cel mai bun curanto din Chiloé.Vă spun mai încolo ce e curanto, că încă nu l-am gustat.
Romanul Caietul Mayei va apărea în seria de autor pe care i-a dedicat-o Editura Humanitas Fiction marei scriitoare chiliene, traducerea fiind semnată de Cornelia Rădulescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
