Am scris in ultimii ani in mai multe randuri, mai resemnat, mai cu furie, despre esecul literar al generatiei 80. Subliniez cu tarie cuvantul: esec Literar. Si asta doar in conformitate cu uriasele asteptari pe care, spre finele deceniului noua, nu doar optzecistii insisi, ci aproape intreaga suflare literara le nutrea in privinta lor. Toata breasla parea de acord ca insurgenta inovatoare a optzecistilor schimbase paradigme, smintise vechile canoane, influentase stilul multor valori exponentiale din generatiile imediat anterioare (partea buna a mimetismului), schimbase perceptia colectiva asupra unor zone ale istoriei literare ramase in clarobscur, precum si cota la bursa a "precursorilor" (Scoala de la Targoviste, Mazilescu, Dimov s.a.). Ca o limitam ranchiunos la citadinismul prozaico-psihedelic al unei parti din Cenaclul de Luni, sau, mai comprehensivi, acceptam in cerc si echinoxismul (Ion Muresan, Ioan Moldovan s.cl.) si Moldova lui Stoiciu si Danilov, ca vedem in Nedelciu doar un mini-Preda etc., fapt este ca toata lumea prevedea optzecismului la iesirea din scena a ceausismului un viitor literar exploziv, cel putin cat alintata pana la delir generatie a lui Nichita.
Nu stiu de ce, dar citind acum cartea lui Calin Vlasie* - reflectii, note de jurnal, scrisori netrimise s.a. din 1972 in 1990 - mi-a disparut orice urma de nostalgie si m-a cuprins un soi de furie trista, neputincioasa, refacand a suta oara numaratoarea steagurilor cazute, smulse, rupte ori... nepuse de Pristandaua destinului optzecist. Refaceti mental, rogu-va, iute panorama asteptarilor din 1989 si socotiti cu ce s-a implinit literatura acestei generatii in postceausism, o generatie careia i-au murit Prozatorul (Nedelciu) si Criticul (Radu G. Teposu), careia i-au tacut rand pe rand poetii (Cartarescu a trecut la proza si eseu, Mariana Marin a murit, Iaru, Visniec, Hurezeanu, Elena Stefoi, Eugen Suciu, Ghiu, Petru Romosanu si cati altii au parasit poezia), careia mai toti criticii i-au preferat lucrativele, gazetaria politica, administrativul etc., in dauna exegezei literare (Mircea Mihaies, M.D. Gheorghiu, I. Buduca, V. Condurache, R.C. Cristea, I. Holban, C. Tuchila s.a.), o generatie din care prozatorul Stelian Tanase, altminteri cat se poate de vivace mediatic, ramane o amintire, ca si Ioan Grosan, Adina Keneres, H. Stanciulescu, Sorin Preda, B. Horasangian, I. Lacusta, ca si marea dotare atat de grav alienata, pe nume Dan Arsenie... Stiu bine ce mi se va replica: Orbitor-ul lui Cartarescu face cat o literatura, eseista Marta Petreu se valorizeaza mai mult decat poeta, Alexandru Musina, T.T. Cosovei, Ion Stratan, G. Cusnarencu, L.I. Stoociu, I. Moldovan s.a. pulseaza periodic pe piata de carte, Denisa Comanescu nu mai face poezie dar a umplut o biblioteca Polirom, editura Paralela 45 condusa de Calin Vlasie are o portanta literara ce depaseste infinit poezia directorului, Hurezeanu e ce e, Holban conduce Nationalul iesean etc. etc. Bun. Ma rog, repet, n-are-a face, nu despre esec propriu-zis e vorba, ci doar de esuarea marilor sperante literare. Castrata cu furie inca din pruncie de aparatul ideologic de partid, hartuita, hartanita, sleita si apoi manipulata sistematic, literaturii generatiei 80 degeaba i se deplange sterilitatea. Notatiile lui Calin Vlasie, poetul care si-a asteptat cinci ani debutul editorial, care pana si pentru titlul acestuia si-a mancat nervii, zilele, fierea si noptile (de la Neuronia s-a ajuns la Laboratorul spatial, apoi la Laboratorul-poeme SF!) si care in toamna lui 1987 accepta resemnat ca "cei mai multi congeneri au capotat in alcool si leneveala", dau seama de involutia de la reflexul savant la lamentatia scrasnita, de gustul tot mai amar al caderilor experimentate in "laboratorul" generatiei.
La un capat de carte, 1972: "Batalia orbilor. Eu tot voi veni cu poezia mea inevitabila. Poate numai moartea s-ar opune". La celalalt, in 1987: "solutia Botta ramane cea mai onorabila. Solutia tuturor scriitorilor adevarati care au trait in dictatura. Traiesti, ai o constiinta vie si integra si speri cu disperare. Nu mai speri nimic, decat poate o moarte mai usoara". La inceput, elanuri, inteligenta, vrednicie bibliografica, extrase din Patrarca, Pound, Papini, lecturi la lanterna din Dostoievski, Thomas Mann, J.J. Rousseau, Pavese, Sandburg, angajamente indirecte ("patriot este cel care isi asuma propriul prezent, nu doar faptele stramosilor", "de urmarit problemele armoniei si absolutului din antichitate in contemporaneitate"), marea pasiune pentru Bacovia si Nichita Stanescu. Iar la 1987: "Sa fac basicute de stil precum un Cartarescu si Cosovei? Sa public chiar la Editura Militara, precum ultimul, poeme acefale cu soldati gloriosi, dar fara nume si istorie?"
In sfarsit, adnotarea din 1994, pe ultima pagina a cartii: "De cinci ani si jumatate nu am mai scris un vers. Nu doar mie mi se intampla. Multi (in special optzecisti) se plang de acelasi lucru. Pana in decembrie '89 n-am mai putut scrie pentru ca nu mai credeam in nici o putere individuala, credeam ca raul era vesnic. Dupa '89 am trait emotii zguduitoare (...) Socul istoriei - cauza a neputintei de a mai scrie. Iluzia libertatii totale. Emotionabilitatea necontrolata..."
Numai emotiile mai scapa nedirijate, in rest esecul e bine controlat.
*) Calin Vlasie, Poezie si psihic, Editura Paralela 45, 179 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
