Aproape cincisute de imagini ale scriitorilor romani din ultimii 50 de ani creeaza la Muzeul National al Literaturii Romane o atmosfera fascinanta. In ciuda numarului impresionant de fotografii, si mai impresionant e faptul ca ele sunt doar o farama - fara nicio exagerare! - din imensul material documentar fisat de Ion Cucu de-a lungul unei vieti in care a stat, a participat, i-a cunoscut, i-a fotografiat, i-a fixat in memoria contemporanilor si generatiilor viitoare pe toti marii scriitori ai vremii sale. Este o expozitie pe care obligatoriu trebuie sa o vezi de mai multe ori in cele sase luni (din 7 iunie pana la 7 noiembrie) cat va fi prezenta la Muzeu, pentru ca ea va fi mereu imbogatita de catre autor cu alte si alte imagini.
Despre Ion "nea Nelu" Cucu am mai scris de cateva ori, facand el parte din sertarul meu cu amintiri dintre cele mai frumoase: multe ore de plimbari prin Herastrau, de uceniciri, mai mult privind, am petrecut cu el in clarobscurul laboratorului sau de la Casa Scanteii, multe intamplari savuroase auzind de la el. De la el si de la fratele sau Gica - stins, din pacate, nemilos de repede - am invatat si eu sa vad si sa cunosc lumea din jur prin ochiul aparatului de fotografiat, pretuind la adevarata valoare miimea de secunda. Pentru ca in acea fractiune infima a unei infime fractiuni a timpului, un adevarat artist fixeaza eternitatea unei lumi. A ingheta timpul, a fixa repere in tragica ireversibilitate a vietii, a descifra tipologii, caractere intr-o imagine care nu dureaza mai mult de un suras, de o fulgurare a tristetii pe chip inseamna mai mult decat ceea ce indeobste numim talent, este gandirea intr-un sistem a lumii in care traiesti. Nea Nelu este autorul unor imagini fara de care nu ne mai putem inchipui un scriitor sau altul: crucificarea copilaroasa a lui Ioan Alexandru in fata ninsorii, adolescentul tepos, incrancenat si ardent care era Nichita Stanescu, velocipedistul Geo Bogza.
"Iti pare rau ca nu a putut surprinde si sunetul, pentru ca ti-ai fi dorit sa auzi ce anume anecdota s-a spus de rad ceilalti in hohote, ce i-o fi spunand Nicolae Manolescu lui Eugen Simion intarindu-si vorbele cu un gest apasat pe brat. Alb-negrul - cu toate gradatiile, volumele si planurile ce se pot crea din folosirea lor - confera imaginilor sale sculpturalitate."
Ele nu mai sunt poze, ci marci, mai mult - simboluri. Le-am putea folosi oricand spre exprimarea unor stari, a unor caractere sau a unor sentimente. Ai uneori senzatia ca identificarea sociala a celui din fotografie nici nu mai e importanta. Imaginea pare a fi aleasa pentru iradierea ei de simbol. Drumul de la fundamentarea documentara la simbolistica este exact drumul de la fotograf la artistul care vizeaza naturaletea, firescul. Ion Cucu nu foloseste niciodata surse de lumina artificiale. El isi asaza subiectul in lumina naturala care ii reliefeaza cel mai bine starea de spirit dominanta sau, in alte cazuri, surprinde lumina de pe chipul oamenilor. Fotografiile sale nu au nimic regizat, artificial, studiat. Fiind, sau transmitand instantaneul, ele decupeaza viata, de aceea expozitia sa nu este o lume a umbrelor, o impietrire, ci pare, si chiar este, vie, miscatoare, revarsand catre privitor nostalgii si nicidecum regrete. Iti pare rau ca nu a putut surprinde si sunetul, pentru ca ti-ai fi dorit sa auzi ce anume anecdota s-a spus de rad ceilalti in hohote, ce i-o fi spunand Nicolae Manolescu lui Eugen Simion intarindu-si vorbele cu un gest apasat pe brat. Alb-negrul - cu toate gradatiile, volumele si planurile ce se pot crea din folosirea lor - confera imaginilor sale sculpturalitate. De altfel, are el o poveste tare interesanta prin semnificatiile ei, si despre care eu cred ca, in fapt, incifreaza parerea artistului despre ceea ce face. "Atunci cand ploua, taranii din satul Stancea de pe malul Dunarii obisnuiau sa se adaposteasca sub o streasina. Stateau acolo si povesteau, vorbeau de-ale lor, ca intr-o alta poiana a fierariei lui Iocan. Unul, nea Sandu Guguna, avea un bici lung cu el, o fisca. Iar norii din satul Stancea de pe malul Dunarii erau atat de jos incat ii puteai atinge cu mana. La un moment dat, asta, nea Sandu Guguna, aflat si el sub streasina, a inceput sa taie cu fisca lui fel de de fel de lucruri, ba o caruta, ba un manz, ba chiar un vitel care s-a repezit cu coarnele in ai de stateau sub streasina. Si oamenii au inteles atunci ca Sandu Guguna poate taia din nori tot ceea ce aveau ei nevoie si-au inceput sa-i ceara: 'mie sa-mi tai un cal', 'mie - alea doua oi pe care le pierdui as'vara'. In satul asta de pe malul Dunarii, Sandu Guguna a crezut, precum si ceilalti tarani, ca poate sa aiba din lumea asta tot ce vor ei, taind norii". Din negrul lumii, Ion Cucu a taiat cu fisca lui - aparatul de fotografiat - tot ceea ce el si noi aveam nevoie.
De ani de zile, Ion Cucu bate pe la porti ce raman mereu inchise spre a fixa definitiv taierile sale din norii vietii literare, spre a nu se difuza si fotografiile sale precum efemerele vietati taiate de Sandu Guguna din satul Stancea, de pe malul Dunarii. E o munca extrem de grea, o munca si de arhivar, si de istoric literar, o munca pe care numai Ion Cucu o poate duce la bun sfarsit - in primul rand coordonand un grup mic de colaboratori - pentru ca in imaginile alea sunt fixate si povesti, si intamplari, si figuri pe care altii cu greu le-ar mai putea identifica. Expozitia de la Muzeul National al Literaturii Romane este numai un esantion din bogatul tezaur strans vreme de-o jumatate de secol de Ion Cucu. Are cineva interesul sa se risipeasca? Suntem o societate atat de saraca incat sa nu se gaseasca banii realizarii acestui proiect al Istoriei Literaturii Romane - din ultimii 50 de ani - in imagini? Intrebarile nu sunt retorice, raspunsurile oferite lui au fost insa pana acum retorice!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
