Etajul I al Muzeului National al Literaturii Romane gazduieste o interesanta expozitie a unui tanar artist plastic. Rodica Ion si-a intitulat demersul Calatorie in amanunt. Pentru cei ce stiu locul nu ar mai fi necesare alte legaturi. Pentru necunoscatori este insa obligatorie o scurta descriere: intregul etaj al muzeului are o structura de spatii ce trec din unele in altele aproape circular. Sunt trei sali mari, semirotunde si rotunde legate prin alte treceri cu firide si cotloane. Daca nu chiar un spatiu labirintic, oricum, prin neliniaritate, luminozitate si prin decorul exterior schimbator, furnizat de niste ferestre imense, el ofera un interesant parcurs chiar si atunci cand este gol.
Calatorie in amanunt a fost prezentata mai intai la Belgrad, la Gallery 73, o galerie ce s-a orientat spre arta moderna. Este tipicul de sala de expozitie, insa clasica: paralelipipedica, inalta, bine luminata si, dupa cate mi-am putut da seama din fotografiile de pe site-ul sau, cam glaciala. Rodica Ion si-a dus acolo numai tablourile de mari dimensiuni (2,10 x 1,25) din acest ciclu al "Calatoriilor" sale. Expuse aici, panzele au fost bine puse in valoare prin inaltimea salii (ele au nevoie de spatii inalte spre a se continua dincolo de rama) si prin lumina clara, observandu-se "en detail" tehnica. Au pierdut, in opinia mea, coerenta si misterul.
Pictura Rodicai Ion presupune un ansamblu. Artista isi gandeste picturile intr-un univers coerent, ceea ce o face dependenta de spatiul de expunere. Sigur, fiecare lucrare in parte se poate intelege, se poate sustine si poate oferi o mostra de viziune, culoare si temperament artistic. Dar, cand le gandesti, le realizezi si le doresti expuse ca un intreg, atunci fiecare cere complementaritatea lucrarii de langa ea. Aici, la MNLR, ideea si-a aflat mai bine spatiul.
Pentru ca o calatorie nu este un parcurs linear intre doua puncte, ci o cale cel mai adesea de cunoastere. Asta insemnand opriri, observatii, reflectii, optiuni, ceea ce se petrece prin configurarea intregului etaj, dar si prin obturari ale trecerilor cu obiecte, sugerand privitorului o incetinire a vitezei cu care traverseaza salile. Asezandu-si picturile pe postamente - asemenea soclurilor pentru sculptura -, Rodica Ion obliga mai intai privitorul sa se raporteze altfel la ceea ce vede. Ca si in sculptura, soclul face parte din lucrare. Dovada: simpla sa expunere in dreptul unei ferestre sugereaza ca si un element de utilitate (fereastra) se poate configura intr-un obiect estetic. Apoi, uneori postamentul cilindric este invelit de o lucrare, ceea ce te obliga sa te opresti, sa iti rotesti ochii spre a putea cuprinde intregul. Alte lucrari grafice sunt asezate direct pe podea, ceea ce iarasi te asaza in alt tip de privire. Pacat ca o expozitie este un fapt artistic efemer si irepetabil. Cine vrea sa cuprinda intregul demers al artistei ar trebui sa aiba ca reper aceasta expozitie, care reuneste nu numai ultimele sale lucrari, ci si unele din stadii anterioare, selectate prin subsumarea la ideea de calatorie si oferind o privire foarte clara asupra potentialului artistic stralucit pe care il are creatoarea.
Nu voi purcede la o analiza tehnica a expozitiei si a lucrarilor expuse, lasand specialistilor in arta plastica sa releve particularitatile, specificitatea, personalitatea picturii Rodicai Ion. Nici nu voi cadea insa in pacatul "narativitatii" sau al "psihologizarii", pacate vehement incriminate de Eugenio d'Ors in reflectiile sale despre pictura din Muzeul Prado. Insemnarile de fata privesc acele repere care atrag atentia sau fara de care e dificil sa intelegi ce ni se propune cu aceasta "Calatorie".
Este evident pentru oricine priveste lucrarile ca Rodica Ion refuza figurativul, mai precis acel figurativ care se ocupa mai mult de o presupusa sau reala frumusete a obiectului/figurii, decat de frumusetea operei de arta. Asadar, nu vom "vedea" obiecte sau portrete executate dupa tehnica mimesisului, chiar daca, mai ales in ultimele lucrari, abia intrezarite, in fundal sau intr-o perspectiva diferita de cea a planului intai, se pot lasa sesizate si astfel de elemente. Nu avem insa nici o preponderenta a abstractului, a conceptualizarii. Ceea ce ni se infatiseaza este o epurare de contingent si de obiectualitate, realizandu-se astfel un nou figurativ. Este crezul artistic al Rodicai Ion: "Eu duc o lupta. Nu cred ca abstractul e facil. De fapt abstractul e figurativ". Ambitionand sa picteze "stari" si sa ne aseze "dincolo de orizont" si "sub ape" (titluri ale altor cicluri) ea le da forma si continut, sugereaza o poveste generatoare a starilor si ne obliga sa intram in ele. Este aici un principiu al simultaneitatii specific visului, posibil de realizat in pictura (ca si in muzica), dar aproape imposibil de realizat in literatura, care functioneaza cu succesiunea. Nisipul aplicat pe panza creeaza nu numai relief (un nou relief), ci si contribuie la efectul de simultaneitate cu care te intampina panza.
Pe de o parte, observi la Rodica Ion o desavarsita rigoare (in sensul in care Schiller vorbea de fumusete ca despre o "obligatie a fenomenelor"), dar si o libertate ce ascunde aceasta obligatie, apropiind-o, tot in spiritul schillerian, de gratie, adica de abaterile de la reguli, lasand "culoarea in libertate". Este o tehnica preluata intr-o oarecare masura din stampele japoneze, dar nu in spiritul, sa zicem, artei orientale, ci in al unui rationalism european. Pastreaza, de exemplu, cartusul de culoare (pe care se executau semnaturile in stampele japoneze), include intr-un alt decor siluete (ca proiectii poate la fel de nonfigurative ca si restul tabloului), dar cu functionalitati precise, rationale. Acestea, in fond, sunt amanuntele spre care te invita, cu forta si talentul unui artist autentic, Rodica Ion sa calatoresti: detaliile propriului suflet, de dincolo de obiectul care le-a starnit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
