Artistii generatiei tinere au coborat de mult din turnul de fildes. Asa s-a intamplat si cu pictorul Matei Serban, a carui cota a crescut uimitor in ultimii ani in tara, dar mai ales in strainatate.
- Succesul artistului la tinerete... Pentru tine, de pilda, ce inseamna acest lucru?
- Succes? Respect, in primul rand. M-am simtit foarte bine cand am expus in strainatate exact pentru acest motiv: oamenii te respecta; nu mai esti romanul care fura si talhareste. Realizezi ca poti schimba aceasta impresie, din pacate foarte consolidata. In sensul asta, cred ca am fost un ambasador al Romaniei. Va dau un exemplu: cu sase ani in urma, am expus la Biblioteca din Oslo, iar la inchidere aceasta biblioteca mi-a achizitionat opt lucrari. Ulterior, in Franta am pictat un castel si au venit si alte comenzi dupa aceea. Sigur insa ca recunoasterea trebuie sa fie si financiara ca sa poti sa rezisti si sa mergi mai departe. Artistul sarac si damnat este un mit. Nici impresionistii, nici expresionistii nu se inscriau in aceasta categorie, erau destul de bine asezati si, in tot cazul, nu se duceau la serviciu. Deci de undeva aveau niste bani. Modigliani a vandut un singur tablou in toata viata lui si totusi la munca nu s-a dus.
- E vulgar sa vorbim despre finante in domeniul hieratic al artelor?
- Nu cred ca e vulgar. Toata arta Renasterii s-a facut la comanda! Artistii nu aveau galerii unde sa-si expuna lucrarile si unde sa mai vina cineva, din cand, in cand sa le cumpere. Nu, numai ca ei au inteles sa-si faca foarte bine treaba si nu au gandit cum gandesc, din pacate, astazi multi artisti. Pe vremea aceea, ideea de ciubuc nu exista. Ti se dadea o lucrare, o realizai in stilul tau si o faceai bine. Eu personal sunt fericit ca am inceput sa primesc comenzi, clientii imi dau tema si au incredere in ceea ce le voi livra.
- Mi s-a intamplat, de pilda, ca o persoana sa vada un tablou de-al meu si sa vrea sa-l cumpere, dar tabloul sa se fi vandut deja, motiv pentru care mi s-a cerut sa-i pictez unul in genul acela.
- Vorbeai la un moment dat de comenzile pe care le ai.
- Da, in momentul de fata pictez, impreuna cu un elev de-al meu, un restaurant cu specific traditional romanesc. Vedeti, exista si comanditari care inteleg sa te lase sa faci ce vrei, cum este acesta: initial i-am spus: daca cer 2.300, o sa-mi zici ca-mi dai doar 2.000; ei bine, eu iti cer 1.800, dar sa ma lasi sa fac ce vreau. Daca stii sa-ti negociezi libertatea, e foarte bine.
- Ai reusit sa-ti faci o idee despre gustul publicului actual? Ce vrea clientul in momentul de fata?
- In primul rand, e bine ca a inceput sa vrea lucrarile mele. Evident, oamenii sunt diferiti unii de altii, dar, spre deosebire de anii trecuti, realismul incepe sa fie din ce in ce mai cautat. Pictura abstracta mai putin; nu sunt multi cei care au gust pentru arta abstracta. Mai degraba decoratorii le impun clientilor lucrari abstracte, pentru ca se potrivesc bine intr-un ambient. Dar omul ca reprezentare e cautat. Or, cel putin pentru mine, e foarte bine. Eu nu pictez nici naturi moarte, nici peisaje, ci oameni. La mine, barbatul e cavaler sau preot, in timp ce femeii i-am dat mai multa libertate, ea penduland intre amorul sacru si cel profan. Ce sa zic, succesul vine daca ai rabdare. Din pacate, de multe ori stam prost la acest capitol - si intr-un fel e normal sa fie asa, mai ales atunci cand ajungi la 40-50 de ani si esti considerat tot un tanar artist care bate la portile afirmarii. In trecut, artistii plastici isi incepeau ucenicia de foarte mici, intrau in breasla la 17-18 ani, iar la 20 erau maestri deja. Astazi insa, oricat de bine ai stapani meseria, esti considerat tot tanar si nu prea esti bagat in seama. Consecinta? Esti platit mai prost.
- Un artist care incepe sa vanda bine ar trebui sa aiba un impresar.
- As avea foarte mare nevoie de unul, dar la noi nu exista, iar galeriile fac insuficient impresariat. Se simte din ce in ce mai acut nevoia unui impresar, a unui art leader. As fi de acord sa adopt modelul american: in SUA, artistul ia 40 la suta din pretul unei lucrari, impresarul 30 si tot pe atat galeria. Dar intotdeauna acel 40 la suta al artistului este mai mare si mai sigur decat daca si-ar promova singur lucrarea. Personal, mi-e foarte greu sa-mi fac site-uri, sa umblu tot timpul cu dischete, CD-uri si fotografii la mine, mi-e greu sa fiu si impresar, si casier, sa ma promovez pe mine insumi. Am facut lucrul acesta o perioada, intre 26 si 30 de ani, si mi-a mers foarte bine atunci, dar la un moment dat te saturi. Nu te poti baga tot timpul in fata, obosesti in cele din urma. Exista in Romania stilul acesta de artist care se autopromoveaza, dar cred ca si pentru el va veni momentul cand o sa se plictiseasca. Mi se pare ca nu poti sa faci asta o viata intreaga. Daca, la noi, piata de arta ar fi mai clara, mai organizata, probabil ca ar aparea si art-dealer-ii.
- Este o absenta reclamata de multa vreme de catre artistii romani. Cine se face ca nu aude?
- Haideti sa construim mai intai portretul art-dealer-ului: ar trebui sa fie un om care sa aiba o anumita cultura, sarm si sa se priceapa la afaceri. Or, cei care au aceste calitati nu risca in domeniul artistic; ei se indreapta spre publicitate, spre banci, cu alte cuvinte spre terenuri mai sigure decat cel al pietei de arta de la noi...
- Vorbesti, desigur, in cunostinta de cauza, pentru ca ai fost in strainatate si stii cum se practica acolo aceasta meserie.
- Traian Filip, care a fost maestrul meu, avea nu unul, ci doi art-dealeri, unul pe grafica si tot ce insemna parte de ilustratie, altul pe lucrarile sale. Am constatat ca nu mai prididea cu lucrul: muncea de dimineata pana seara, pentru ca avea foarte multe comenzi si foarte multi clienti.
- Spuneai ca nu este o meserie prea sigura aici, la noi. Pentru ce ar fi mai sigura in Occident?
- In momentul in care au tot ce le trebuie, oamenii de acolo se gandesc deja sa cumpere un tablou mai frumos, o sculptura pentru gradina casei. La noi, cei care au bani s-au imbogatit peste noapte si, lipsiti de o cultura sedimentata, nu pun inca pret pe arta. Artisti batrani mi-au povestit ca intre cele doua razboaie mondiale nu apucau sa termine o lucrare si aceasta era deja retinuta; colectionarii se plimbau prin ateliere si vanau lucrarile. Acum, pana se va forma o noua clasa care sa aiba si posibilitatile financiare, dar si gustul pentru arta, va mai trece timp. Pe de alta parte, majoritatea clientilor mei sunt relativ tineri, 40-50 de ani. Deci, usor, usor, se naste patura sociala de care pomeneam.
- Dar tie ce iti place cel mai mult?
- Imi place sa-mi admir propriile lucrari, in momentul in care le termin. Ca si cand am nevoie exact de imaginea aceea si, negasind-o in alta parte, mi-o confectionez. Sigur ca a doua zi s-ar putea sa fiu nemultumit, dar acel scurt ragaz de dupa ce am incheiat lucrarea si ma uit la ea din fotoliu nu se compara cu nimic.
- Ce-ti doresti de la viitor?
- Cred ca ma indrept spre momentul in care o sa pictez cu adevarat liber, pentru ca, deocamdata, totul este fie formal, fie comandat, uneori chiar de mine insumi - ceea ce e o usoara schizofrenie: eu sunt comanditarul si tot eu executorul. Ma indrept spre libertate, ceea ce inseamna ca in momentul in care o sa fac tabloul perfect o sa ma pot lasa de pictura, spre a ma apuca de altceva; de tamplarie de pilda.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
