Cand vine vorba despre a fi director - adica, in esenta, conducator al unei complicate retele alcatuite din fiinte, obiecte si fenomene -, s-ar spune ca nu exista, in Romania, nimeni care sa-si doreasca acest lucru: toata lumea bate in lemn si scuipa-n san. Te si miri ca institutiile, organizatiile, fundatiile s.a.m.d. au, totusi, "cap". Mai mult, concursurile pentru gasirea acestuia aduna "la potou" o sumedenie de concurenti - cateodata, dintre cei mai surprinzatori. Evident, dupa ce directorul este ales, contestarea lui devine placerea suprema.
E un sport de masa, care mobilizeaza deopotriva fosti prieteni, actuali adversari si chibiti virtual dezinteresati, nemaivorbind despre subordonatii propriu-zisi: intr-o miscatoare unanimitate, cu totii asteapta ca "victima" sa greseasca, sa-si dea cu stangu-n dreptul, sa se faca de bafta, pe scurt, sa-si dovedeasca incompetenta (pe care ei, fireste, o cunosteau de mult). Cine izbuteste sa tina piept unui asemenea val de simpatie populara destul timp pentru a-si descuraja contestatarii are sanse de a ajunge, cu vremea, un lider respectat.
Este, se pare, cazul Adei Lupu (care semneaza, mai nou, Maria Adriana Hausvater), tanara regizoare instalata acum circa doi ani "la carma" Teatrului National din Timisoara, desi ea nu manifesta niciunul dintre simptomele pe care te astepti sa le intalnesti la un conducator; dimpotriva, are un aer... aerian, cu totul strain de morga si fasoanele ce figureaza parca (la noi, cel putin) in fisa postului. Nu demult, TNT a venit in Capitala cu trei spectacole.
Athenee Palace Hotel, semnat Alexander Hausvater, se intemeiaza pe un scenariu extras de regizor si de Robert Serban din scrierea omonima a lui Rosie Waldeck - cunoscuta si ca R.G. Waldeck, nascuta Rosa Goldschmidt, in 1898, intr-o familie evreiasca din Germania, raposata, in 1982, ca vechi cetatean american (din 1930, mai exact) si corespondenta a revistei Newsweek la Bucuresti din iunie 1940 pana in ianuarie 1941. Cartea (editata si la Humanitas) istoriseste experienta profesionala, dar si personala, a autoarei in chip de observator al evenimentelor epocii de la fereastra celebrului hotel bucurestean. Nu am citit romanul-reportaj al lui Rosie Waldeck, asa incat nu pot compara sursa literara cu rezultatul scenic; spectacolul construieste (cu ajutorul decorului expresiv al lui Guido Tondini) o lume autonoma, implinita si suficienta siesi, al carei personaj principal este Bucurestiul aflat pe pragul catastrofei aduse de razboi. E un Bucuresti zgomotos si policrom, in care se vorbesc simultan nu stiu cate limbi (ceea ce, in spectacol, complica oarecum receptarea), in care ofiterul german de cariera se indragosteste de cantareata tiganca scapata din lagar, iar primadona italianca pe drojdie se consoleaza cu o camerista (daca nu cumva incurc personajele), in timp ce politicianul roman trateaza in secret atat cu nemtii, cat si cu englezii, totul fiind vazut prin ochii cand uluiti, cand ingroziti, cand amuzati ai lui Rosie (jucata cu farmec si aplomb de Tania Popa). Ca (mai) toate montarile lui Hausvater, Athenee... amesteca stilurile, atata ochiul, asalteaza urechea, provoaca pudoarea, starneste sensibilitatea - intr-un cuvant, clocoteste de viata si de seva. Tot astfel, exagereaza, sare peste cal, pierde masura, se repeta, face burti - si e pacat, fiindca, daca un asemenea spectacol te "pierde" fie doar pentru o clipa, partida este, si ea, pierduta. Raman in memorie rolurile jucate de Georg Peetz, Oana Rusu, Mihaela Murgu, Luminita Tulgara si Tunde Toth, de Ion Rizea, Damian Oancea si Colin Buzoianu (cu precizarea ca intreaga distributie - numeroasa - e corecta), dar mai ales impresia generala de energie dezlantuita.
Foarte harnic de la o vreme, Radu Afrim a montat la Timisoara Krum de Hanoch Levin (1943-1999), dramaturg israelian notoriu in lume - intre altele, prin scandalurile iscate de unele piese, unde a pus in discutie politica tarii -, dar practic necunoscut la noi. Krum (traducerea: Diana Iliescu) este un fel de replica moderna la Peer Gynt, narand existenta unui tanar care, ca si eroul lui Ibsen, nu prea stie ce vrea de la viata si risipeste pasiunea iubitei si dragostea mamei, entuziasmul si visurile varstei intr-o tanjire sterila dupa "altceva". Textul localizeaza povestea lui Krum intr-un cartier popular, deopotriva refugiu si temnita, unde toti se cunosc si nimic nu trece neobservat - ambianta draga regizorului si frumos exploatata in multe dintre spectacolele sale. Mai putin intens, parca, aici, unde scenografia Krisztinei Nagy, foarte eleganta altminteri, "ecraneaza", cumva, culorile si sunetele. Spectacolul e agreabil pe segmente, dar are portiuni de staza cand nici contributiile actoricesti pregnante datorate Luminitei Stoianovici si lui Cristian Szekeres, Mihaelei Murgu si lui Ion Rizea, Luminitei Tulgara si lui Catalin Ursu nu pot salva situatia. In interpretarea lui Victor Manovici, personajul titular apare interesant, dar insuficient conturat. Ca sa nu ma "antepronunt", despre foarte speciala actrita Andrea Tokay (care concureaza, cu rolul Dupa, la Premiul UNITER pentru rol secundar) nu voi spune decat ca joaca in acest spectacol...
Turneul timisorean s-a incheiat cu edward (chiar asa, cu litera mica), adaptare dupa Eduard al II-lea de Christopher Marlowe. Piesa acestui contemporan al lui Shakespeare (mort in 1593, la numai 29 de ani, intr-o incaierare suspecta) evoca un episod tulbure din istoria Angliei: devenit rege, straniul Eduard nu se poate hotari sa renunte la prietenia inflacarata cu "veneticul" Gaveston, fapt(a) ce-i va costa pe amandoi viata. Regizorul Istvan K. Szabo a imaginat o mizanscena extrem de sofisticata - scenografia Borbalei Kiss e in alb, negru si rosu, pe scena canta un cvartet de coarde -, unde cuvantul cedeaza adesea locul miscarii (discret dansanta, aceasta e supravegheata de Lorant Andras), o mizanscena "de atmosfera" si "de concepte". Din pacate - in reprezentatia bucuresteana, cel putin -, rafinamentul a fost dublat de o plictiseala apasatoare, care, chiar sfasiata in unele momente de jocul actoricesc (lui Ion Rizea - Edward si Catalin Ursu - Gaveston le serveste de fundal intreaga distributie, Sabina Bijan detasandu-se net, secondata de Alina Reus), a ramas, totusi, dominanta.
Desi discutabile in multe puncte, desi ameliorabile in si mai multe, spectacolele Teatrului National din Timisoara au conturat imaginea unei echipe insufletite, dornice de succes(e) si cu pofta de munca. Este aceasta, cu siguranta, si imaginea directoarei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
