Intr-o seara de toamna blanda, cu Soarele gemand de o scapatare insangerata dar prietenoasa, iesisem cu un grup de prieteni, gandind sa facem cativa pasi prin targ, dupa care sa ne odihnim oasele la o terasa si sa ne astamparam setea cu o halba de bere.
Era prin anii ''70 si inca mai functiona "Cina", un local mai frumos pe dinafara decat pe dinauntru, cu mese nenumarate intinse in fata Palatului Regal (sigur, corectati-ma, carcotasilor, nici vorba de palat regal in anii ''70, era Muzeul de Arta si, intr-o aripa mai ferita, Consiliul de Stat, o institutie despre care nici pana astazi nu stie prea multa lume cu ce se ocupa).
La un moment dat, unul dintre comeseni "a poftit" la cartofi prajiti, cu niste castraveciori pe de laturi. Chelnerul (stiu, i se spunea ospatarul, n-am uitat chiar toata terminologia) a inteles cam aiurea comanda. "Astia n-au bani", si-o fi zis. Si ne-a comunicat confidential cat costa portia de "frites" si la cat se ridica tainul de "cornichons". "V-am citit", parea sa spuna baiatul, deloc rauvoitor, "v-a ajuns foamea, dar nu va ajuta portofelul. Ati evadat din cartier!".
Ne-am amuzat. Eram tineri, abia iesiti din studentie (iti mai aduci aminte, Yvonne, pentru ca alti comeseni s-au mutat la loc cu verdeata?) si ne placea aceasta complicitate cu oamenii care ne purtau halba spre masa. Stiam si unii si altii ca, in calitate de fost tineret studios, ulterior belferi de licee ori facultati, nu aveam nici pe departe venitul unui chelner (tal, cum se spunea pe vremea lui nenea Iancu) si ca, desi tratati la masa cum se cuvine (nu totdeauna), vom fi mereu subalterni. Chiar daca, tot tocindu-ne coatele pe bancile scolii, castigam macar pretul unei portii de cartofi prajiti.
La mese alaturate insa, lucurile se desfasurau intr-un alt fel de ritm. Sfaraiau fripturile picante, musteau micii, se preligeau sosurile, curgeau bauturile cele mai fine, se umflau bojocii si - in consecinta - notele de plata. Exista si pe vremea aceea, dragii mosului, o protipendada. Nu-i invidiam pentru ca nu ii placeam. Erau (ca si acum, din pacate; ulmea este ca mare parte dintre ei sunt tot aia!) zgomotosi, siguri pe situatie, cereau anume cantece de la taraf, lipeau sute de lei pe fruntile lautarilor. Pentru noi, clipa trecatoare de liniste era importanta, ei aveau parte de eternitate. Pentru noi, portia de cartofi prajiti exprima o idee, pentru ei cacofonia platourilor dand peste margini si clinchetul sutelor de pahare erau doar un zgomot de fond.
De aceea, pentru noi, "Cina" se afla vis-a-vis de Palatul Regal. In timp ce, pentru ei, localul se invecina cu CC-ul, ori, in cel mai bun caz, cu restaurantul MAI de pe Stirbei-Voda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
