La sfarsitul lunii martie, s-a facut auzita pentru prima data la noi vocea zilei dedicate femeii-artist - Ziua Lebedei -, prilej cu care Asociatia "If... Daca... pentru femei", infiintata in 2001 de regizoarea Liana Ceterchi, a prezentat, in colaborare cu The Fund for Women Artists si ArCUB, spectacolul de succes cu piesa Copilul din spatele ochilor. Semnatara regiei este aceeasi Liana Ceterchi, o persoana puternic implicata in eterna relatie a teatrului cu cetatea.
- Ce este, de fapt, Ziua Lebedei si de unde vine numele ei?
- SWAN DAY (Support Women Artist Now) a fost instituita de catre The Fund for Women Artists, organizatie care isi are sediul in SUA, la San Francisco, si care a luat decizia de a consacra ziua de 29 martie femeii-artist. Anul acesta, pentru prima oara, ea s-a sarbatorit in intreaga lume. SWAN (lebada) este nu doar un slogan foarte frumos, ci si un cuvant care semnifica feminitate si delicatete, un autentic simbol pentru femeie. Lebada e o creatura stranie, care traieste si pe apa si pe pamant, iar uneori si in aer si care, ca si femeia, trebuie sa se adapteze tuturor conditiilor de viata. Adevarul este ca sunt o multime de femei talentate, care fac o munca minunata pentru comunitate, dar nu sunt cunoscute...
- Se afla femeia-artist intr-o asemenea situatie? In 2001 ati infiintat si o asociatie pentru protejarea ei.
- Deoarece in lumea teatrala romaneasca, dezghetul postdecembrist a venit mai tarziu, un grup de actrite si de oameni de teatru - Coca Bloos, eu, Gabriela Popescu, Rodica Negrea, Dana Dembinski, Cristina Corciovescu, Theodor Dinulescu - a infiintat o asociatie pentru apararea femeii-artist. Ideea este ca, in teatrul de stat, exista atat de putini bani, incat se fac doua-trei piese pe an, in care rolurile principale le au barbatii - si astfel timpul trece, iar varsta biologica a femeii ajunge sa nu-i mai permita sa joace marile roluri pe care si le-a dorit. Or, noi am infiintat acesta asociatie tocmai pentru a pune in scena spectacole de teatru cu roluri principale feminine, cu problemele femeilor, care sunt, de fapt, problemele vietii, ale familiei. Genul acesta de initiative exista peste tot in lume, fiindca, fata de secolul al XIX-lea, mentalitatile nu s-au schimbat foarte mult.
- Sunteti unul dintre oamenii de teatru care cauta in permanenta noul, experimenteaza, exploreaza noi zone artistice, noi spatii de joc... Vi se pare obosit teatrul traditional?
- Formele de exprimare, formele artistice se schimba in permanenta. Felul in care jucam eu teatru acum 20 de ani, cand eram actrita, nu mai exista astazi.
- Ce s-a schimbat, de fapt?
- S-a schimbat ritmul de viata, ritmul de percepere si sensibilitatea noastra. Avem un alt ritm de a trai si un alt ritm de a reda ceea ce traim. Sensibilitatea omului contemporan este mult mai mai cruda, mai vie, mai dinamica. Uitati-va la videoclipuri! Cu ce ritmicitate naucitoare se deruleaza! Si acest lucru se simte in toate domeniile existentei umane; nu se poate ca totul sa ramana ca pe vremea lui Rembrandt, nu mai putem trai in ritmul five o'clock-ului de secol XIX. Pe noi five o'clock-ul ne prinde la fast-food, in goana automobilului, in avion sau intre doua emailuri... Nu vedeti? Totul se schimba. Or, teatrul, in special, trebuie sa ne aduca aminte de suflet, de cei din jurul nostru, de umanitate.
- Concret, cu ce se ocupa asociatia?
- Aici femeile-artist pot sa se manifeste plenar, sa-si reverse creativitatea, talentul si ideile, nefiind tinute in frau de un sistem bugetar pe criterii de gasca. Dar, pe langa componenta artistica, avem si o componenta sociala, comunitara. Lucram pe scena cu copii care au sindromul Down, am lucrat cu copii autisti, cu orfani; 2008 este al treilea an in care organizez workshopuri cu copiii de la Casa de Plasament nr. 3 din Capitala. La Festivalul de la Sibiu, am participat cu piese scrise de copii orfani de la Casa Sf. Ignatiu din Bucuresti, din cadrul Fundatiei Concordia. Este foarte important, cu alte cuvinte, ca teatrul sa nu fie doar o forma edilitara, ci sa redevina ceea ce a fost initial...
- ...Teatrul, oglinda a vietii.
- Da, oglinda vietii, cum spune Shakespeare, dar nu numai atat. Cand grecii adunau toata cetatea intr-un amfiteatru si-si jucau marile lor mituri, mii de oameni stateau de dimineata pana seara sa vada povesti esentiale, in care, practic, se regaseau. Actul acesta era o purgare, era catharsisul, terapia prin teatru. Catharsisul e posibil si astazi, cu conditia ca teatrul sa ajunga peste tot, in toate mediile. Din pacate, el este o forma artistica elitista. Am ajuns sa ne vizionam unii pe altii. Marile spectacole sunt vazute de oamenii de teatru si de prietenii lor. Ce ne facem insa cu adolescentii, de pilda? Prezenta lor in salile de teatru ar face sa scada gradul de violenta in scoli...
- Mai ales in ultimii ani, se observa, insa, ca violenta care caracterizeaza omul contemporan a inceput sa urce si pe scena. Mai putem vorbi despre datoria teatrului de a educa si de a vindeca?
- Intotdeauna a existat violenta pe scena. Sa ne gandim la piesele lui Shakespeare, Titus Andronicus este de nesuportat. Daca vorbim de teatru ca oglinda a vietii si daca viata e violenta, in mod firesc "oglinda" va reflecta violenta. Depinde, insa, de modul in care o aduci pe scena ca violenta jucata sa nu induca violenta reala. Daca stii sa administrezi dozele, violenta poate reprezenta cel putin un calmant. Imi amintesc de filmul Portocala mecanica, in care un criminal in serie este vindecat inoculandu-i-se multa violenta, agresivitate, in final, acesta ajungand o leguma. Ar putea fi o reteta.
- Pe langa Teatrul foarte Mic, Bulandra, Nottara, colaborati mult cu Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours. Cum vedeti teatrele particulare de la noi?
- Parerea mea este ca ele reprezinta viitorul. E nevoie de deschidere, de noi locuri de joc, pentru ca, din pacate, oamenii nu mai vin la teatru, cred ca si din pricina comoditatii de a lua bilete. Pe cand daca se duc sa bea o cafea, undeva, si daca acolo mai si vad o piesa de teatru, sau daca merg intr-un parc si acolo se joaca o reprezentatie, e cu totul altceva. Imi amintesc ca, odata, am dat, intr-un parc bucurestean, o reprezentatie cu "Visul unei nopti de vara"; ceea ce s-a intamplat a fost uluitor: au venit pana si boschetarii sa ne vada, oamenii care se plimbau s-au apropiat uimiti, tineri de 20 de ani mi-au marturisit ca nu au fost niciodata la teatru... Cu cat trupele de teatru vor fi prezente in mai multe locuri - cafenele, biblioteci, muzee, metrou -, cu atat va fi mai bine, pentru ca, in fond, asta este menirea teatrului: sa se adreseze cetatii, iar noi trebuie sa-l readucem in strada. Commedia dell'arte nu se juca in piete?
- Nu vreau sa incheiem acest interviu fara sa-mi spuneti cate ceva despre proiectele dvs.
- In curand voi avea o premiera, cu Portretul doamnei T cu Olga Tudorache. Coincidenta face ca exact acum 20 de ani sa joc alaturi de doamna Tudorache in Noapte buna, mama!, unde domnia-sa a interpretat-o pe mama, iar eu pe fiica. De data asta, nu-i mai sunt alaturi pe scena, ci o asist regizoral. Intentionez ca, la repetitiile generale, sa invit studenti, pentru ca vreau sa asiste cat mai multa lume la acest regal teatral. Cel de-al doilea proiect este un text pe care il voi pregati in cadrul asociatiei noastre si care vorbeste despre Marta F. Viata sotiei lui Freud. Apropo de conditia femeii...
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
