Emil Sorescu a murit în noaptea de 5 spre 6 decembrie 2011, probabil după miezul nopţii, nu se putea stabili cu precizie ora, nici nu avea prea multă importanţă pentru cei care descoperiseră cadavrul.
Locuia singur într-o casă veche, somptuoasă, care aparţinuse pe vremuri unor boieri moldoveni rătăciţi prin Bucureşti, pierduţi la ocnă după venirea comuniştilor, în care trăiseră pe rând mai multe generaţii de securişti. Emil Sorescu se mutase după revoluţie, după ce devenise limpede că nu mai exista vreo rudă care să revendice clădirea. Erau mai multe camere la parter şi tot atâtea la etajul la care urca o scară lată de lemn, cu ornamente înnegrite de vreme. Primul lucru ce le trecu prin minte poliţiştilor veniţi să constate decesul era că unui singur om nu-i trebuia o hardughie cât un hotel. Etajul gemea de cărţi, ca într-o bibliotecă publică, li se părea prea mult. Dar nu era cazul să cârtească.
Cu atâtea camere, omul murise în bucătărie, ca un sărăntoc, cu capul căzut pe masă, lângă o sticlă cu vin desfăcută, cu două pahare în faţă, unul pe jumătate plin. Nu se ştie cine a cerut de îndată să nu se comunice nimic presei. Era cumva un beţiv, dar, fiind persoană publică foarte cunoscută, trebuia trecut totul sub tăcere?
La etaj se afla biroul în care obişnuia să citească şi să-şi scrie cărţile. Poliţiştii au găsit câteva foi acoperite cu un scris mărunt de bărbat încăpăţânat şi hotărât, un pix negru aruncat peste ele. Următoarea carte? Aproape toată lumea ştia că Emil Sorescu încă scria de mână, recurgea la laptop doar când îşi transcria şi corecta manuscrisele. Poliţiştii s-au uitat în fugă la conţinutul acelor pagini, niciuna nu părea să aibă vreo legătură cu ce descoperiseră ei la parter. În tot biroul n-au găsit nicio scrisoare de adio sau care să explice vreun gest al sinuciderii. Nici în altă parte în casă. Nu exista niciun coş cu hârtii aruncate ghemotoc pe care ei să le cerceteze atent.
Când au sosit alertaţi de menajera care îl găsise mort pe scriitor, primul lor gând fusese că vor descoperi o crimă. Dar bătrânul nu părea să aibă vreo rană şi nici nu existau semne că s-ar fi luptat cu cineva. Menajera spusese că descuiase cu cheia ei, toate celelalte uşi şi ferestre erau închise, iar din casă părea să nu lipsească nimic. Au constatat că niciun sertar nu arăta a fi fost forţat, niciun dulap de haine n-avea uşile măcar întredeschise. Menajera găsise lumina aprinsă în bucătărie şi pe hol, atât. Greu să ştii dacă vreun hoţ pătrunsese în casă, nici dacă altcineva venise pentru ceva anume.
Emil Sorescu era un om bătrân după unele standarde. Ar fi putut să facă infarct, vor descoperi la autopsie, sau să moară de singurătatea greu de suportat la orice vârstă, mai ales la cei 70 de ani ai săi. E trist să bei de unul singur şi când ajungi s-o faci, uite ce se întâmplă. Unul dintre cei doi poliţişti ridică sticla cu precauţie, cu mâna înmănuşată, o duse la nas. Fu izbit de un miros suav de migdale amare. Pe loc a fost convins că scriitorul nu murise de bătrâneţe, ci otrăvit. Şi-a chemat colegii şi casa s-a umplut în scurt timp, un medic, un criminalist, un fotograf. Discutau aprins. Cum părea să nu fi fost nimeni alături de mort, nu exista decât o singură concluzie: sinucidere. Nu vedeau rostul celui de-al doilea pahar, dar sperau să se lămurească repede.
Şi s-au lămurit: menajera fusese atât de şocată să-l descopere pe bătrân mort, încât abia scosese un ţipăt scurt şi a şi înşfăcat sticla să-şi toarne un pahar. Când povestea, nu i-a păsat de zâmbetele bărbaţilor, care se şi vedeau în faţa unei beţivance. N-au întrebat-o dacă paharul se afla deja sau nu pe masă. Le-a spus că n-a apucat să toarne, a sunat telefonul, în liniştea de mormânt părea o alarmă de incendiu care îi suna în ureche, s-a speriat şi mai tare, a mers în sufragerie să răspundă, dar până să ajungă acolo, să aprindă lumina, să ridice receptorul telefonului vechi şi negru, cum nu mai există pe nicăieri, cu disc şi cordon spiralat, sunetul strident a încetat, n-a auzit decât tonul. Atunci a sunat la poliţie.
Până şi ea îşi dădea seama că-i tremura vocea. I s-a spus să nu atingă nimic, echipajul o să sosească într-o clipă şi a făcut întocmai: nu s-a mai întors în bucătărie, s-a trântit într-un fotoliu şi n-a mai mişcat, dârdâind de frică şi de frig, în haina de molton pe care n-apucase s-o dea jos. I s-a părut extrem de lung timpul cât a rămas singură. A speriat-o şi mai tare ţârâitul ucigaş al soneriei, dar măcar nu mai era doar ea cu mortul. Iar ce a urmat a fost de-a dreptul un calvar pentru biata femeie.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
