Marţea era o zi de lucru ca oricare alta, Victor Stamate n-aştepta să-l cheme nimeni, cum i se întâmpla în weekend, la prima oră intra în sediul secţiei de poliţie. Îşi făcuse un obicei să sosească primul, îşi lua o cafea de la automatul hodorogit, îşi trântea picioarele cu gleznele încrucişate pe marginea biroului, sorbea cu poftă, cu ochii închişi, întrebându-se câtă vreme o să mai facă asta. Într-o zi or să-i spună să se pensioneze. Până atunci, se bucura de singurele momente de linişte din ziua lui de lucru.
Deschidea ochii şi se holba la harta mare şi îngălbenită a oraşului agăţată pe perete, în faţa sa, mâzgălită cu linii, triunghiuri, săgeţi colorate fel şi fel, toate amintindu-i de cazuri demult îngropate. Lângă hartă atârna un panou aproape la fel de mare din carton presat în care erau înfipte cu pioneze file îngălbenite de blocnotes cu însemnări şi nume ale unor indivizi care, cei mai mulţi, zăceau la pârnaie. Victor Stamate era singurul care mai adăuga săptămână de săptămână câte o fiţuică cu însemnări. Mai erau prinse cu pioneze fotografii de urmăriţi general, aproape toţi holbându-se la aparat, poze făcute toate la poliţie, semn că nu se învăţaseră minte şi continuau să calce strâmb, pe mulţi îi prinsese prima oară sau a doua oară chiar Victor Stamate.
Iar printre fotografii, lipită cu scotch, o foaie de hârtie îngălbenită pe care era scris cu cariocă roşie Briciul lui Occam şi dedesubt În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai puţine. Legea parcimoniei, întotdeauna cea mai simplă explicaţie e de preferat, i-o explicase demult un student, pe care fusese nevoit să-l elibereze după ce-l arestaseră aiurea alţii. Nici nu ştia dacă era vinovat sau nu, nu exista nicio probă şi erau vreo trei alţii la fel de vinovaţi. Şi dacă tot îl eliberase după ce-i explicase cum e cu legea parcimoniei, Victor Stamate fixase foaia pe perete, s-au holbat la ea zâmbind strâmb toţi poliţiştii secţiei, ani la rând, dar nu i-a cerut niciunul o lămurire, de parcă fuseseră familiarizaţi de când lumea cu filosofia lui Occam.
Cât timp priveşte harta, poliţistul învârte între degete unul din pixurile îngrămădite în paharul de pe birou, lângă o călimară aşezată acolo de formă, în care cerneala se uscase de decenii. O găsise lângă un cadavru, la unul din primele lui cazuri, în tinereţe, probabil cu ea i se spărsese capul victimei. Nimeni nu ştia de ce-o adusese şi la ce-i folosea, nici măcar el, dar ceruse tuturor să nu se atingă de ea. Toţi ridicaseră din umeri, fiecare cu damblaua lui.
Aşa cum îl lăsau în apele lui când prefera anchetele solitare. I se părea că dă mai repede peste dovezile relevante, îşi putea imagina mai uşor scenariul crimei, chiar i se întâmpla asta. Dacă nu trăgea totul pe spuza lui, ceilalţi erau mulţumiţi, le uşura treaba.
Cei din tura de noapte erau încântaţi să mai schimbe o vorbă şi să-i dea raportul. Dar nu dura mai mult de câteva minute. Vorbea puţin. Le făcea semn să plece, rămânea el. Când soseau cei din tura de zi îl priveau cu suspiciune, morocănoşi în prima oră, nu le ieşea din cap, orice le-ar fi spus, că nu vine atât de devreme doar să le dea lor peste nas. Noroc că nu le era şeful cel mare, să le ceară să apară şi ei cu noaptea-n cap. Victor Stamate ridica din umeri, se plictisese să le tot repete că n-are de gând să impună nimic.
Nu spune nimănui că de mai bine de un an, de când a rămas singur, iar nevastă-sa a plecat în Italia, dă orice să stea cât mai departe de casa care i se pare pustie. Nu interesează pe nimeni ce i se întâmplă lui. Toate au urmat tăierilor ălora de leafă din vara lui 2010, dar se gândea că dacă au tăiat la toată lumea, înseamnă că aşa trebuia făcut, cum dracu să ieşi din criză dacă nu strângi cureaua? Tocmai atunci nevastă-sa se pusese pe cheltuieli şi voia bani şi iar bani, nu mai era zi fără scandal.
A discutat cu ea de mii de ori, ea nu şi nu, că ăştia trebuie daţi jos, că mai bine moare decât să-i mai voteze, nu te pune nimeni să-i votezi, femeie, dar aşteaptă să vezi cum merge treaba până la sfârşit. Ce să mai aştept, bărbate? Să mă usuc pe băţ? N-a fost chip s-o lămurească, şi-a strâns catrafusele şi-a plecat în Italia la muncă, zice că-i mai bine acolo, n-ar recunoaşte pentru nimic în lume că trage ca proasta doar pentru doi euro în plus, e prea orgolioasă.
Dacă pleci, plecată rămâi, i-a adus el ultimul argument. Femeia, încăpăţânată, a dat din cap, plecată rămân, nu mă mai întorc, n-o să mai auzi de mine.
Şi uite aşa s-au dus naibii opt ani de căsătorie, el se minţise că-i perfectă, căsătorie la bătrâneţe, aiurea, afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu, exact aşa fusese. Acum şi italienii erau pe buza prăpastiei şi-o s-ajungă şi nevastă-sa să tragă mâţa de coadă, n-o s-o recunoască nici arsă cu fierul roşu.
Ce-i rău e c-a luat cu ea şi fetiţa, cică s-o dea la şcoală acolo, el moare de dorul ei, dar n-are ce face, legea zice peste tot în lume că merge după mamă copilul, oriunde s-ar duce ea. Unde-i lege nu-i tocmeală, măcar el trebuie să ştie asta, dacă tot e pus să apere legea.
De mai bine de un an, de când a rămas singur, casa i se pare pustie, dă peste jucăriile copilei când nu se aşteaptă şi înţepeneşte cu ele în mână şi-un nod în gât care nu se duce nici de-al dracului. Nu-l alină că ştie că sunt mulţi ca el, nici că nu-l împiedică nimeni să-şi ia bilet la o cursă auto şi să se ducă s-o vadă când e pe cale să se topească de dor. Gândul că după aia o să-i fie şi mai rău îl ţine locului. Îşi pune un CD cu slowuri la saxofon pe care le ascultă cu privirea pierdută pe fereastră, fără să vadă ceva. Îşi aminteşte de un film cu Jack Nicholson, cu decenii în urmă, cum şedea ţintuit întocmai într-un scaun, cântând la saxofon şi urmărit de la distanţă de camera de filmat. Sigur era Jack Nicholson.
Nu ştie câte ţigări înoadă, ajunge să taie cu mâna fumul din jurul său. Chiştocurile le aruncă în scuipătoarea din colţul biroului cu câte un bobârnac bine ţintit, fără să se ridice din scaun, de fiecare dată îşi zice că dacă nu va nimeri va avea necazuri. Nimerea fără greş, dar necazurile tot veneau.
Cu luni în urmă şi-a propus să pună capăt ţigărilor. Ştia că, dacă o să renunţe la ţigări, o să fie nevoit să arunce şi scuipătoarea, o adusese special când au făcut renovări la poliţie şi au dat-o la casat, ce faci, dom’le, cu o scuipătoare împuţită de pe care a sărit smalţul? l-au întrebat. O curăţ. Îmi aminteşte de alte vremuri. Şi nu e treaba voastră, le-a închis el gura. Noroc că şefului puţin îi pasă, altfel îl trimitea în stradă cu scuipătoare cu tot. Era cât pe ce să reuşească să pună capăt ţigărilor, când a apărut povestea cu fătuca drogată cu etnobotanice pe care a găsit-o în ploaie, în comă, la marginea unei păduri. Dar i-a scăpat din mână firul care ducea la capul reţelei când l-a împuşcat pe cel trimis s-o lichideze pe puştoaica aflată în spital, a făcut o criză de nervi şi atunci a lăsat baltă promisiunile, fumează la fel ca înainte.
Uneori se gândeşte că putea fi mai rău, unii o dau pe băutură şi-ajung de râsul lumii. A trebuit să răspundă în faţa unei comisii care se întrunise să-l cerceteze la insistenţele unor avocaţi pentru care orice ar face un poliţist e rău, spre deosebire de faptele infractorilor care sunt de-a dreptul îngereşti. Legile lui Peşte Prăjit! Noroc că a avut de partea sa mărturia medicului care văzuse cum se strecurase asasinul în spital, doborâse doi poliţişti şi fugise fără să se sinchisească de somaţie. Avocaţii îi dădeau întruna cu aiureli despre brutalitatea poliţiei care, în acest caz, pusese capăt vieţii unui fost campion K1, nu mai conta pentru ei că ditamai campionul se dăduse cu lumea interlopă. Lumea interlopă e o sintagmă lansată de poliţie, ca să aibă presa ce mesteca în timp ce-i laudă pe poliţişti, crima organizată nici măcar nu există! strigau avocaţii. Lui Victor Stamate i se părea că nu se mai termină calvarul, audieri peste audieri. În cele din urmă un judecător cu scaun la cap i-a dat dreptate, dar şeful cel mare tot i-a spus s-o lase mai moale o vreme, or să stea cu ochii pe el, dacă iese iar în faţă şi i-o mai trage unuia, nu-l mai scapă nimeni.
Adică să nu mai prindă niciun derbedeu? Să-i prindă, dar să-i lase-n viaţă!
Acelaşi om care-i spusese între patru ochi, exasperat că poliţia arestează indivizi periculoşi pe care judecătorii îi lasă în libertate: Dacă tot ai o armă, foloseşte-o!
N-avea cum comenta.
Uneori, mai ales în lunile reci şi ploioase ale toamnei, se oprea într-un bar să bea ceva, o ţuică, o votcă, un vin, niciodată bere. Niciodată nu bea să uite de el. Niciodată nu i-a înţeles pe cei care se lasă conduşi de băutură. Dar chiar şi aşa, tot adormea greu şi-şi visa fetiţa.
În restul timpului nu făcea decât să se apere de frigul care-i pătrundea în oase. Îşi adusese în birou un calorifer electric. Şeful protestase, n-are în buget fonduri să se încălzească el! Dar i-a răspuns c-o să plătească din buzunar, iar ceilalţi l-au susţinut, or să contribuie şi ei, Victor Stamate ştia că până la sfârşitul lunii or să uite ce-au promis, dar nu-i ardea să le amintească. Numai să nu abuzezi, a încheiat şeful. Victor Stamate habar n-avea dacă funcţiona caloriferul şi când nu era el la birou.
De luni de zile nu face decât să meargă la fel şi fel de accidente, a dat unul cu maşina peste careva, a sărit altul pe fereastră, a fost călcat cutare de tramvai, s-au bătut unii într-un bar, pe stradă, la poarta stadionului. Treabă de rutină, o poate face oricine. Se simţea tras pe-o linie moartă.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
